Adio, Majestate!

Am crescut învăţând să preţuiesc valorile neamului şi să respect tot ceea ce a însemnat şi înseamnă Casa Regală a Romaniei. Probabil nu o să mă opresc niciodată să o fac. Odată cu trecerea Majestăţii sale în nefiinţă, eu personal, am pierdut orice fărâmă de morală si demnitate a natiunii române. Nu mai am nici macăr un demnitar pe care să pot spune că îl "respect", cel puţin nu până în acest moment.

Mă uit cu silă la clasa politică şi mă tot întreb cum am reuşit să ajungem aici in ultimii 28 de ani.
Se spune că noi românii nu ştim să ne preţuim valorile decât atunci când e prea târziu. Poate că este doar un clişeu, poate că mulţi se regăsesc în el, dar cu siguranţă şi mai mulţi nu o fac.

Regele Mihai, ultima mare personalitate aflată în viaţă de pe scena celui de-al Doilea Război Mondial, putea fi acel model de rege aflat în vârful piramidei monarhice. Avea şi are toate calităţile. Popularitate, spirit arbitrar, prudenţă, calm, echilibru în judecată şi o largă viziune democratică. Este opusul autoritarismului şi a monarhului ofensiv. Dar oare România ar fi meritat un asemenea rege?Cu siguranţă, răspunsul este afrimativ înainte de 1947 şi foarte greu de menţionat după 1989, după patru decenii de tăvălug comunist. În orice caz întrebarea tinde să devină retorică, deoarece în ambele momente printr-un joc frustrant, Istoria s-a opus.

La fel ca şi istoria care i s-a opus şi destinul s-aîncăpăţânat să fie crud cu monarhul României. La vârsta de numai şase ani Regele Mihai devine suveranul ţării, după ce iniţial tatăl său, Carol al II-lea, renunţă la tronul României Mari în detrimentul marii sale dragoste Elena Lupescu şi declanşează criza dinastică. România a fost condusă vreme de trei ani de o regenţă. În 1930 Carol al II-lea se întoarce în ţară şi este încoronat rege având sprijinul elementului politic.

După pierderile teritoriale din vara lui 1940 când Basarabia şi nordul Transilvaniei sunt rupte de patria mamă, iar pe lângă acestea se pierde şi Cadrilaterul, Carol al II-lea îi transferă acestuia prerogativele regale– Carola evitat să folosească cuvântul abdicare–iar Mihai, abia ieşit din adolescenţă dar cu o maturitate ieşită din comun redevine rege. Desigur, rolul său era doar formal, România era condusă de un regim militar, şef al statului fiind Ion Antonescu, iar pentru o perioadă destul de scurtă de timp guvernarea a colaborat şi cu Mişcarea Legionară. De foarte multe ori nu numai că deciziile erau luate fără ca Regele să fie consultat dar deşi mai multe ori acesta nici măcar nu era informat. Teribil de frustrant pentru o personalitate atât de capabilă, să fie nevoit să privească neputincios cum ţara se scufundă.

Însă să ne oprim puțin şi asupra unui moment extrem de important, moment care l-a aruncat pe Regele Mihai într-o controversă istorică fără de final. Este vorba evident de 23 august. Acel 23 august atât de controversat dar mai ales atât de mistificat. Lucian Boia spunea că pe 23 august 1944 regele s-a simţit pentru prima dată cu adevărat rege. Nu îmi permit să-l contrazic dar ţin să-l completez. Pe 23 august regele şi-a arătat cu adevărat puternica personalitate.

Înainte să demitizăm teoria ’’regelui trădător’’ vrem să ne oprim asupra unor evenimente istorice care au consolidat 23 august. Întâi, ţinem să subliniem faptul că 23 august nu a însemnat nicidecum instaurarea regimului comunist în România aşa cum eronat foarte multă lume percepe. Fenomenul este explicabil având în vedere puternica propagandă ideologică a celor patru decenii de comunism.

În primele momente din 23 august, când am întors armele Germaniei naziste, comuniştii nici măcar nu erau prezenţi. Ei au apărut ulterior în cel de-al doilea moment al evenimentului prin intelectualul şi capabilul Lucreţiu Pătrăşcanu ca mai apoi să acapareze întregul moment din cauza faptului că partidele politice istorice, speriate, au ezitat iar mai apoi în cele din urmă comuniştii şi-au însuşit toate meritele mistificând evenimentul. O ezitatare care a costat enorm România. Adevărul este că Partidul Comunist din România, aflat atunci în ilegalitate avea o popularitate extrem de scăzută.

Principalul actor al celor petrecute atunci a fost Regele Mihai. Prin lovitura de palat din 23 august, Regele Mihai a decis arestarea mareşalului Ion Antonescu şi ieşirea României dintr-un război pe care Germania şi aliaţii săi îl pierduseră deja. Această acţiune, a scurtat cu luni bune războiul, merit recunoscut şi pe plan internaţional.

Regele Mihai a aşteptat ca Ion Antonescu să scoată ţara din război, lucru ce nu s-a întâmplat. Sunt voci care suţin că Ion Antonescu negocia ieşirea României din război şi recuperarea teritoriilor pierdute. Nu există niciun document care să ateste acest lucru, fapt pentru care teoria rămâne o simplă ipoteză, nicidecum un adevăr istoric. Regele Mihai a acţionat în interes naţional.

Desigur, se poate ridica chestiunea moralităţii în 23 august. Dar mai poate fi moralitatea o virtute într-un război total în care fiecare naţiune îşi urmăreşte propriul interes?Miza devenise imensă:lupta pentru supravieţuire. E uşor de analizat şi de judecat ceea ce s-a întâmplat atunci, acum, la rece dar îşi poate imagina cineva ce presiune apasă pe umerii tăi când de decizia pe care o iei atârnă soarta întregii naţiuni? Decizia curajoasă pe care Regele Mihai a luat-o, a readus Transilvania la patria mamă. Eadevărat, a compromis soarta Basarabiei pentru care lacrimi se scurg şi azi. Se poate pune un semn de întrebare doar faptului că după 23 august când armele au fost întoarse armistiţiu cu URSS s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944. Însă poate fi cineva atât de naiv încât să creadă că ruşii ar fi semnat un asemenea act fără să îşi consolideze controlul asupra Basarabiei la care nu au renunţat niciodată?

Un alt aspect foarte important pe care trebuie să îl punctăm şi care deseori este trecut cu vederea este faptul că Regele Mihai a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă să se opună instaurării comunismului în România. S-a luptat trei ani până la abdicarea impusă din 30 decembrie 1947. În perioada dintre 1945 şi 1946 a apelat la greva regală, când a refuzat să semneze acte ale guvernului Petru Groza şi să primească miniştrii în audienţă.

Practic, regalitatea şi Mihai I au fost ultimul bastion al României care s-a opus comunismului. Totodată, s-a lansat ipoteza cum că Regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din România, dar relatările despre viaţa sa din exil arată faptul că acesta a trebuit să îşi câştige existenţa prin muncă proprie.

Nu în ultimul rând, la fel de controversat este şi actul de abdicare pe care Regele Mihai a fost silit să îl semneze pe 30 decembrie 1947 şi pe care ulterior l-a contestat. Acesta a fost supus unori presiuni sovietice enorme, greu de imaginat. S-a apelat la şantaj murdar şi la amenninţări. Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu Dej au adus în discuţie soarta celor peste 1000 de studenţi închişi în temniţele comuniste, arestaţi în timpul demonstaţiilor promonarhiste şi anticomuniste. Este limpede că nu putem vorbi de nicio trădare ci doar de decizii raţionale. Riscurile la care regele s-a expus pentru România au fost enorme. Mihai a încercat să ţină piept năpastei comuniste singur, în timp ce Occidentul, aşa cum avea să afirme ulterior a fost cel care a trădat, a închis ochii şi a lăsat România ’’în umbra marelui URSS’’.

După 1989, când comunismul a picat, regele a încercat spre sfârşitul anului 1990 să se întoarcă în ţară. A fost interceptat şi urmărit pe Bucureşti–Piteşti şi obligat să facă cale întoarsă. Avea interdicţie pe teritoriul României, semn clar că revoluţia anticomunistă a fost acaparată de acei neocomunişti pe care foarte bine îi definea regretatul Cristi Paţurcă, şi care îl aveau în frunte pe un om din vechea gardă ce va fi ales de două ori preşedinte al României prin vot democratic. Ce paradox! Un alt mod prin care Istoriane surâde ironic!

În 1992 cu prilejul sărbătorilor de Paşte regele a fost lăsat să petreacă o săptămână în România. A fost un triumf extraordinar al Casei Regale. Prezenţa Regelui Mihai a adunat o mulţime incredibilă de oameni semn că monarhia nu a putut fi îngenuncheată nici măcar în patru decenii de propagandă comunistă. Evident ulterior neocomuniştii au făcut tot ce le-astat în putinţă să-l ţină pe rege departe de poporul său. Departe de România. Cetăţenia română i-a fost recunoscută abia la 21 februarie 1997, ea fiind pierdută în urma deciziei guvernului comunist din 22 mai 1948.

Nu în ultimul rând Regele Mihai a jucat un rol decisiv în democratizarea României. Acesta, prin diferite misiuni diplomatice a susţinut aderarea României la NATO şi la Uniunea Europeană. Regele nu şi-a uitat niciodată poporul şi orice acţiune politică şi diplomatică pe care a făcut-o a fost în interesul României. Din păcate poporul român, lipsit de un spirit civic şi politic dezvoltat, prea puţin percepe înţelepciunea Majestăţii Sale. Spiritul balcanic îl apropie mai mult de modelul de lider populist, ofensiv şi vocifer.

Rar întâlneşti un politician care să nu îşi exprime respectul pe care îl poartă Regelui, care să nu îşi declare public afinitatea pe care o are monarhiei, care să nu puncteze rolul pe care Regele Mihai l-a avut asupra procesului de democratizare a României. Însă şi mai rar vei întâni unul care să nu urmărească doar un capital electoral. Parşivitatea clasei politice nu ezită să ne uimească pe zi ce trece. Este datoria noastră însă să nu uităm niciodată oamenii care au făcut sacrificii pentru România. Este datoria noastră să ne luptăm pentru ca ei să rămână mereu în memoria colectivă, este datoria pe care noi o avem să corectăm Istoria pe care alţii au scris-o în interes propriu.

Mă doare tare să văd unde am ajuns şi să văd cum poporul român a reactionat în această perioadă de doliu şi durere. Cred că noi suntem cei care trebuie să cerem iertare de la Majestatea Sa pentru felul în care ne-am comportat. Adio, Majestate! Odihneşte-te în pace!

Stimuleaza mental cainele!

Incerc sa imi aduc aminte cum poti sa iti dresezi singur catelul si ce anume trebuie sa faci. Au trecut 10 ani de cand am invatat-o pe Zorra ce are si ce nu are voie, dar am avut alaturi de mine un suflet ce imi placea sa spun ca este "educat". Nu exista caine prost, exista doar caini lasati de izbeliste si needucati. Am trecut de la Westie la Buldogel francez si incercam educatia de baza. Asa am constatat ca trebuie sa aloci in fiecare zi in jur de 10-20 minute pentru antrenamentul cu catelusul tau. La sfarsit, te vei alege nu numai cu un catel dresat, ci si cu un prieten devotat si de nadejde!
De ce este bine sa iti dresezi cainele:

* Te ajuta sa stabilesti o legatura mai stransa cu cainele tau
* Stimuleaza mental cainele
* Ii da sentimentul placut ca apartine cuiva
* Contribuie la imbunatatirea comportamentului lui

1. Daca are un comportament nedorit si vrei sa se opreasca, porunceste-i sa stea sau spune-i “Stop”. In niciun caz, nu trebuie sa-l lovesti.

2. De antrenamentul cainelui nu trebuie sa se ocupe toti membrii familiei, chiar daca folosesc aceleasi comenzi verbale, pentru ca tonul si ritmul lor diferit pot induce in eroare animalul. Cu cainele trebuie sa lucreze cineva care are multa rabdare si destul timp la dispozitie. Mai tarziu, dupa ce cainele o sa invete primele comenzi, il pot testa si ceilalti din casa, cu exact aceleasi comenzi.

3. Foloseste stimulente pozitive. De fiecare data cand te asculta, lauda-l si recompenseaza-l cu ceva bun si nu-l pedepsi niciodata daca greseste sau nu se prinde ce vrei tu. Daca animalul asociaza obedienta cu ceva placut, o sa fie mai dispus sa te asculte, decat daca i-ar fi teama de pedepse. Nu abuza, insa, de bunatati de fiecare data cand catelul executa corect o comanda, pentru ca altfel nu te va asculta decat daca primeste ce vrea!

4. O comanda pe rand. Nu il invata mai multe lucruri deodata. Asteapta pana prinde prima comanda, apoi incearca sa ii arati si alta.

5. Nu tipa la el. Incearca sa iti mentii tonul vocii placut. S-a demonstrate ca unii caini raspund mai bine la comenzile facute pe un ton jucaus, bland, in timp ce altii prefera un ton mai ferm, insa tot prietenos.

6. Dreseaza-l in locuri diferite. Daca incerci sa il inveti diverse comenzi in casa, in gradina, in parc, cainele o sa se obisnuiasca sa te asculte indiferent de mediul inconjurator.

7. Dreseaza-l in timp ce va jucati. De exemplu, daca ii arunci o minge, spune-i “Stai!” inainte sa se arunce dupa minge, ca sa ti-o aduca, si spune “Vino” in timp ce se intoarce spre tine.

8. Integreaza dresajul in viata de zi cu zi. Imediat ce cainele tau invata o noua comanda, incepe sa o folosesti si in restul timpului, nu numai la sedintele de training. Spune-i “Culcat!” in timp ce treci prin sufragerie spre bucatarie si apoi da-i ceva bun. Asa te asiguri ca te va asculta in toate tipurile de situatii.

9. Nu te astepta sa iti asculte fiecare comanda, de fiecare data. Cainii sunt creaturi vii, nu roboti. Au si ei zile mai bune si zile in care nu prea au chef si nu se concentreaza, ca si noi, oamenii, de altfel. De aceea, nu trebuie sa te superi pe animalut, dar nici nu trebuie sa te induiosezi si sa il lasi sa “chiuleasca” de la antrenament.

10. Nu lua cainele cu tine in masina, inainte de a-l fi invatat temeinic comenzile “Sezi” sau “Stai”. Pentru siguranta ta si a celorlalti participanti la trafic, e bine sa fii sigur(a) ca animalutul o sa stea cuminte in timpul calatoriei.

Va pvestesc peste ceva vreme cum au decurs lucrurile :)

Încotro ne îndreptăm?

Mă uit în jur şi mă gândesc în fiecare zi „unde este aşa de grăbită lumea?”. Stres, grabă, nervi... Unde ne grăbim, oameni buni? Am uitat să fim buni, să fim darnici, am uitat să avem un scop? Am uitat să iubim, am uitat să iertăm, am uitat că fericirea ne-o facem noi?

Nu mai vezi vecinii de bloc stând pe bancă la discuţii, la un joc de remi sau table, aşa cum îi vedeam în copilărie. Fugim, ne grăbim... Unde? Încotro? Atâta ură şi invidie între oameni, de ce, pentru ce? Unde au dispărut corectitudinea, bunătatea, onestitatea, înţelegerea, prietenia necondiţionată?

O sumedenie de întrebări care în ziua de azi rămân fără răspuns şi la care nici măcar nu ne mai ostenim a ne gândi. Probabil că ne este mai comod să ne cuibărim în zona noastră de confort şi să nu ieşim din pătrat în speranţa că totul va fi bine.

Din când în când cred că fiecare dintre noi ar trebui să deschidă ochii bine şi să vadă ce se petrece în jurul său pentru a realiza că nu merită să treci pe lângă toate cu viteza luminii fără să opreşti la „semafor”. Din când în când merită să te opreşti, să tragi adânc aer în piept şi să realizezi că nu merită să treci prin viaţă cu o asemenea viteză.

Cu paşi mici prin viaţă

Cu toţii avem momente în viaţă, când ţi se pare că eşti încercat la maxim de Dumnezeu, că este peste puterile tale să treci de toate câte s-au abătut peste tine, crucea ta este imposibilă de dus, că nu mai ai nici o putere pentru a continua, se întâmplă în viaţa fiecăruia dintre noi. Există situaţii, când pare că uite, până aici, că mai departe nu poate să fie mai greu, că nu poate Dumnezeu să mă „încerce” la nesfârşit, că trebuie şi mie să-mi dea careva bucurii, căci nu poate viaţa mea să fie doar o luptă continuă, fiindcă… fiindcă nu vreau să sufăr, vreau să fiu fericit, nu vreau necazuri, desigur şi cu conştientizarea existenţei veşnicei… să se mai ducă si la altii, să mă mai lase şi pe mine în pace…

E greu. Există un acel moment când nu mai poţi… Că poate mâine nu-ţi mai poţi plăti chiria, că dacă nu-ţi găseşti serviciu în timpul apropiat atunci…, că durerea celui care e lângă tine te înăbuşă şi nu ştii cum să-l mai ajuţi. Şi că mai există alţii implicaţi, care depind de reuşita sau nereuşita ta. Care te privesc şi în ochişorii lor se citeşte întrebarea: „Ai reuşit, acum totul va fi mult mai bine?”.

Stiu ce inseamna sa te simti obosit... si nu doar in sensul fizic. Lumea in care traim este un loc obositor. Este dificil. Incerci tot timpul si parca nici nu ai satisfactii. Esti obosit... doar pentru ca traiesti in aceasta lume. Te-ai saturat sa iubesti prea mult, sa ai grija de alte lucruri, sa oferi prea mult intr-o lume in care nimeni nu da nimic inapoi. Esti obosit sa investesti in rezultate nedefinite. Esti satul de incertitudini. Esti satul de tristete.

Stiu ca nu ai fost intotdeauna atat de intors pe dos - ca a existat o perioada in care erai plin de speranta, in care zambeai tot timpul... in care credeai ca totul va fi bine. Stiu ca ai fost dezamagita de prea prea multe ori, ca inima ti-a fost zdrobita si sufletul calcat in picioare. Stiu ca oamenii pe care ii credeai prietenii tai te-au lasat fix in momentul in care aveai cea mai mare nevoie de ei. Stiu ca te simti neinspirat pentru a incerca din nou. Stiu...

Pentru ca adevarul este simplu: suntem cu totii obositi. Fiecare dintre noi. La o anumita varsta tot devenim o armata de inimi frante si suflete ranite, cautand cu disperare implinirea. Vrem mai mult, dar suntem prea obositi pentru a cere. Nu ne place unde am ajuns, insa suntem prea speriati pentru a incerca din nou. Trebuie sa ne asumam riscuri dar ne este teama ca totul se va destrama din nou in jurul nostru. La urma urmei, nu stim de cate ori vom mai putea trece peste.

Credem ca suntem singuri in epuizarea noastra. Insa adevarul este ca suntem obositi unul de altul - obositi de jocurile pe care le jucam, de minciunile pe care ni le spunem si de incertitudinile pe care le afisam. Stiu ca pare imposibil sa mergi mai departe, sa incerci mai mult cand iti este epuizat nu doar trupul, ci si sufletul. Stiu ca idealurile pe care le aveai par la ani lumina distanta. Dar, uite, incearca si mai da-ti o sansa. Stiu ca te-ai saturat de toate incercarile. Stiu ca esti la capatul puterilor. Dar adevarul este ca mai poti duce... si poate ca in curand vei vedea si luminita de la capatul puterilor.

Cu totii suntem mult mai rezistenti decat credem si acesta este un adevar incontestabil. Exista intotdeauna mai multa iubire pe care suntem capabili sa o oferim, mai multa speranta, mai multa pasiune. Noi nu mergem suficient de departe pe propriile drumuri pentru a vedea cum actiunile dau roade. Ne dorim rezultate imediate si cand nu vedem niciunul, renuntam. Ne oprim. Devenim tristi si incepem sa credem ca totul a fost in zadar. Pentru ca aici este ceva ce noi toti detestam sa acceptam - niciunul dintre noi nu este inspirat in fiecare zi. Cu totii suntem epuizati. Cu totii ne descurajam. Insa trebuie sa avem mai multa incredere in noi, trebuie sa trecem peste acele obstacole. Doar pentru ca esti la pamant, satul de viata pe care o traiesti... nu inseamna ca nu faci o schimbare. Nu exista om care sa nu fi avut astfel de momente.

Si da, ai voie sa cazi cateodata.

Unele parti ale vietii se intampla in liniste... Unele schimbari apar treptat. Trebuie sa permitem timpului sa isi joace cartea. Atunci cand esti obosita, mergi cu pasi mici. Mergi mai departe in liniste. Mergi mai departe timida. Insa nu te opri. Da, ai toate motivele sa fii obosita. Esti obosita pentru ca faci o schimbare. Esti obosita pentru ca evoluezi. Si acesta este drumul pe care trebuie sa mergi. Trebuie doar sa ai rabdare.

Și-atunci am să accept că sfatul cel mai bun, atunci când simți că nu mai poți, este… să mai poți un pic...

Dezgustător de optimistă

O facultate, un job, un bărbat, un cătel, o carte. Lucruri mai mari sau mai mici care ne schimbă traseul atît de mult. Nici n-aveți idee cît sunt de atentă acum la toți oamenii noi pe care-i cunosc, la cărțile de care mă împiedic, la animalele care-mi ies în cale. Credeam că viața mea e destul de așezată acum, dar cine știe care, cine, cum și cînd îmi va întoarce destinul cu susul în jos din nou. A facut-o cu putina vreme in urma.

Viata toata, de la un cap la altul, iti ofera momente. Toata viata, da, acum stiu. Momente bune, momente rele, cotituri dupa care, cand ridici capul, realizezi ca de aici incolo nimic nu va mai fi la fel, ca te-ai transformat. Eu una, dupa un astfel de moment, simt nevoia sa mai scriu ceva. Ceva care sa imi aminteasca trecerea de la mine cea de ieri si pana la mine cea de azi.

Da, sunt o optimistă incurabilă. Sunt, așa cum plastic spunea o prietenă foarte bună, “dezgustător de optimistă”. Sunt dincolo de orice speranță pentru oricare realist din viața mea care încă mai speră să mă aducă cu picioarele pe pământ.

De cand eram mica mi se tot spunea că sunt agresiva verbal. Mi-am dat seama, după mult mai mult timp, că agresivitatea mea era un mod de a spune ce simt. Am descoperit că tânjeam să scap de eticheta de “zapacită” care pe ai mei îi făcea sceptici iar pe mine mă condamna la un soi de singurătate pe care, deși orgoliul mă împiedica s-o recunosc, în adâncul sufletului o uram profund. Îmi doream să fiu parte din grup, să fiu bună la sport, să am prieteni. Îmi doream să mă simt bine cu mine însămi dar nu știam cum să fac asta alfel decât cerând, strident și deranjant, să fiu recunoscută.

Pentru mine ăsta a fost primul mare moment de transformare personală. Bunătatea pe care am primit-o pe parcurs a deschis o ușă de care nici nu știam, sau de care uitasem. Brusc m-am reconectat cu fetița luminoasă care am fost la un moment dat, înainte ca presiunea societatii să facă din nevoia de a demonstra o obsesie. Momentul ăla a fost un catalizator pentru o metamorfoză, la fel cum alte momente, mult mai târziu, urmau să mă arunce în alte și alte transformări.

În următorii ani am învățat să ascult, să înțeleg, să respect, să văd frumosul în ceilalți fără să mai aștept permanent să primesc ceva în schimb. M-am deschis către lume și lumea s-a deschis către mine. M-am luptat în continuare cu o mulțime de porniri competitive, cu nevoia de a fi la fel sau “mai bună decât”, însă am început să am prieteni cărora nu le păsa ce note aveam eu la școală și în fața cărora nu simțeam nicio pornire să dovedesc ceva. Am început să descopăr încet încet ce înseamnă să fii autentic și câtă forță există de fapt în curajul de a fi vulnerabil.

Am învățat că oamenii sunt buni, luminoși, valoroși și inteligenți în multe feluri și că nu există pe lumea asta vreun sistem de măsură unic al valorii. “Zăpăcit” e doar o etichetă – nu te face mai bun sau mai slab decât oricine altcineva. Iar frumusețea sufletească nu se măsoară în etichete. Cei mai dificili și nesuferiți oameni pe care i-am cunoscut vreodată ascundeau în ei cei mai adânc răniți copii. Atunci când mă pot conecta cu oamenii din jurul meu la nivelul acelui copil se întâmpă miracole. Miracolul e transformarea. Reamintirea a ceea ce ne-am născut să fim. Azi viața mea are un sens. Să fiu un om mai bun, un om care nu pune etichete și care intotdeauna isi gaseste linistea interioara.  Să re-găsesc mereu lumina din mine si la randul meu ajutându-i pe alții să re-găsească lumina din ei înșiși.

Aici si acum!

Cu totii am trecut prin anumite dificultati in viata si sunt sigura ca fiecare om a avut momente cand a spus ca nu mai poate sa faca fata tuturor incercarilor prin care a trecut, dar si-a dovedit mai tarziu ca a reusit. Stiu si inteleg foarte bine cat de greu este atunci cand viata te loveste peste fata cu tot felul de probleme, dar mai stiu foarte bine ca tot ce ti se intampla in viata este in folosul tau si din fiecare moment dificil iesi cu mult mai puternic.

In fiecare zi, primim de la viata anumite situatii, care mai de care mai simple sau deopotriva unele la care nu gasim explicatii, si fie ca ne dorim sau nu, avem datoria fata de noi sa ne inarmam cu mult curaj si cu rabdare si sa trecem cu bine peste tot ce intampinam. Stiu ca uneori te-ai simtit singur, trist si poate lipsit de putere si nu intelegeai de ce oare ti se intampla toate astea. Daca ai fost ca si mine, adormeai cu lacrimi pe fata uneori si iti spuneai in minte ca nu mai poti, ca nu mai ai putere, ca nu stii exact ce sa faci pentru ca viata sa iti zambeasca. Sunt sigura ca te-ai simti rau, ti-ai spus ca nu mai poti, ca nu mai stii ce sa faci, dar ai continuat sa mergi inainte si ai incercat sa treci cu bine peste orice obstacol.

Acum, cand vezi peste cate ai trecut, cand vezi cata putere ai dobandit dupa fiecare eveniment si situatie mai complicata, esti mandru de tine si de puterea ta, de campionul ce crestea dupa fiecare situatie dificila. Asa este si nu iti spun doar ceea ce vrei sa auzi, ci iti spun cu mana pe inima lucrurile pe care le simt. Poate ca nici tu nu te vedeai sa te ridici mai sus decat incercarile prin care ai trecut, nu te vedeai atat de puternic, atat de capabil sa treci chiar si prin cele mai grele batalii, dar ai reusit si astazi vreau sa te felicit.

O greseala frecventa pe care multi oameni o fac este aceea prin care cred ca tot ce le este pus in cale are scopul sa ii distruga si nu sa ii intareasca asa cum este in realitate. Am avut si eu o lunga perioada de timp in care ma gandeam asa si fiecare nou eveniment care venea imi confirma ca sunt mai slaba, ca imi pierd din putere si ca devin din ce in ce mai mica. Asa se intampla pentru mine pentru ca eu credeam asta si de fiecare data cand crezi un anumit lucru, acela devine realitate pentru tine.

Gandeste-te ca fiecare intamplare te ajuta sa urci la un alt nivel si poate ca nu imi dai dreptate acum, dar as vrea sa te uiti in experientele tale de viata, sa analizezi putin ce ganduri aveai pana sa faci fata provocarilor si ce ganduri aveai dupa ce ai trecut cu bine, sau acum cand te gandesti la momentele dificile din trecut. Fixandu-ti aceasta idee si mergand in minte mereu cu ea, vei vedea ca viata nu ti se va mai parea un calvar si asta nici macar atunci cand treci prin situatii si experiente negative.

O simpla recadrare a situatiei are puterea sa iti opreasca suferinta si sa te motiveze atat de tare incat sa poti sa treci cu fruntea sus peste orice obstacol. Si de ce nu ai trece cu bine, increzator in fortele tale cand stii ca orice iti este aruncat in cale are scopul de a te face mai puternic? Prea multi oameni cand aud de esec se sperie si il percep ca si punctul final al calatoriei lor si abandonarea obiectivului, lucru incorect si daunator pentru viata si increderea lor. Esecul este cea mai mare binecuvantare in drumul catre succes si el reprezinta acea borna ce te anunta ca esti pe drumul cel bun. Esecul nu este o destinatie si nu este capatul dorintelor tale, ci o mica abatere, la fel ca o stationare pe care o faci atunci cand conduci pe o distanta mare. Esecul este popasul pe care il faci pe marginea drumului pentru a te detensiona putin si pentru a face miscare si a reveni mai plin de putere si increzator pe acelasi drum.

Am vazut prea multe visuri ale oamenilor ce s-au pierdut la primul obstacol si oameni care au renuntat la prima abatere pentru ca au pus obstacolul mai important decat visul lor si au renuntat.
Esecul este inevitabil uneori, dar el nu are nici pe departe un efect negativ, ci unul pozitiv pentru ca este exact un feedback pe care il primesti ce te anunta unde ai gresit si te ajuta sa te intorci cu un nou plan de atac, o noua strategie si mai bine pregatit.

Multi oameni nu reusesc sa faca diferenta intre infrangerea temporara si cea definitiva si esecul iti arata ca planul pe care l-ai abordat prima data nu a functionat, asa ca ai nevoie de o imbunatatire a acestuia sau o inlocuire a lui cu unul mai bine documentat. Tot mai multi isi abandoneaza dorinte importante si aleg cu buna stiinta sa lase controlul asupra infrangerii si ignora sa mearga mai departe spunandu-si ca nu se poate sau ca acest lucru se va repeta si nu vor mai avea nici o sansa ca ei sa poata face ceva. Perseverenta este calea sigura de realizare a dorintelor tale si mai ales intelegerea ca esecul este doar o simpla abatere si nu o infrangere definitiva. Cel mai simplu pe lume este sa cedezi. Sa cazi si sa nu te nai ridici.

Traieste aici si acum iar la final vei sta cu fruntea sus!

Catapultat in timp

Trec anii peste noi și ne marchează viața, trăirile, împlinirile/neîmplinirile, dorințele, speranțele, eșecurile/reușitele, bucuriile/tristețile, iubirile împărtășite/decepțiile…

Trec clipele, trec minutele, trec orele, trec zilele, trec anii…trece VIAȚA!

Nu simțim trecerea timpului atunci când acesta ține cu noi, când suntem încă tineri și încă sperăm să realizăm tot ceea ce ne propunem…Nu dăm importanță anilor atunci când suflăm în luminări puține la tortul aniversar, însă…ajungem la un moment dat să nu ne mai dorim…torturi cu lumănări pentru că, parcă nici pe tort lumânările nu stau bine în număr mare!

Ajungem la un moment dat să ne temem să ne spunem ce vârstă avem, ne temem să ne gândim că am ajuns la punctul în care nu știm cât va mai fi…viitorul…

Nu știm cum să facem să ne realizăm dorințele…măcar în ultimul ceas, deși acest ULTIM CEAS nu ni-l putem ști niciodată!

Ne uităm în urma noastră, derulăm anii, amintirile, trăirile și… durerea...

Și…oftăm, chiar lăcrimăm…și evităm să…privim oglinda!

Și dacă am face-o ce am putea vedea…în oglindă?

Un chip trist, împovărat, nicidecum luminat și fericit…care să știe să schițeze măcar un zâmbet…de ochii lumii…

Dar dacă am privi în oglinda sufletului? Of! Doamne! Ar fi durerea și mai mare!

Mai bine…renunțăm de tot la oglinzi!

Atunci…către ce anume să privim? Spre Cerul plin de stele ale căror lumină ne-ar mai da un gram de speranță? La Soarele ce ne mai poate încălzi inimile? La florile câmpului care ne-ar mai „îmbăta” cu mireasma lor și ne-ar face să uităm de noi? La amintirile frumoase si la sufletele dragi…

NOI!!!

Noi – picături de rouă ce se evaporă sub razele de Soare…

Noi – un bob între milioane de alte boabe…

NOI – „un om” între…atâția oameni pe care îi are Pământul…

NOI – un „cineva ” pentru „cineva”, „un nimeni” pentru mulțime…