Cu paşi mici prin viaţă

Cu toţii avem momente în viaţă, când ţi se pare că eşti încercat la maxim de Dumnezeu, că este peste puterile tale să treci de toate câte s-au abătut peste tine, crucea ta este imposibilă de dus, că nu mai ai nici o putere pentru a continua, se întâmplă în viaţa fiecăruia dintre noi. Există situaţii, când pare că uite, până aici, că mai departe nu poate să fie mai greu, că nu poate Dumnezeu să mă „încerce” la nesfârşit, că trebuie şi mie să-mi dea careva bucurii, căci nu poate viaţa mea să fie doar o luptă continuă, fiindcă… fiindcă nu vreau să sufăr, vreau să fiu fericit, nu vreau necazuri, desigur şi cu conştientizarea existenţei veşnicei… să se mai ducă si la altii, să mă mai lase şi pe mine în pace…

E greu. Există un acel moment când nu mai poţi… Că poate mâine nu-ţi mai poţi plăti chiria, că dacă nu-ţi găseşti serviciu în timpul apropiat atunci…, că durerea celui care e lângă tine te înăbuşă şi nu ştii cum să-l mai ajuţi. Şi că mai există alţii implicaţi, care depind de reuşita sau nereuşita ta. Care te privesc şi în ochişorii lor se citeşte întrebarea: „Ai reuşit, acum totul va fi mult mai bine?”.

Stiu ce inseamna sa te simti obosit... si nu doar in sensul fizic. Lumea in care traim este un loc obositor. Este dificil. Incerci tot timpul si parca nici nu ai satisfactii. Esti obosit... doar pentru ca traiesti in aceasta lume. Te-ai saturat sa iubesti prea mult, sa ai grija de alte lucruri, sa oferi prea mult intr-o lume in care nimeni nu da nimic inapoi. Esti obosit sa investesti in rezultate nedefinite. Esti satul de incertitudini. Esti satul de tristete.

Stiu ca nu ai fost intotdeauna atat de intors pe dos - ca a existat o perioada in care erai plin de speranta, in care zambeai tot timpul... in care credeai ca totul va fi bine. Stiu ca ai fost dezamagita de prea prea multe ori, ca inima ti-a fost zdrobita si sufletul calcat in picioare. Stiu ca oamenii pe care ii credeai prietenii tai te-au lasat fix in momentul in care aveai cea mai mare nevoie de ei. Stiu ca te simti neinspirat pentru a incerca din nou. Stiu...

Pentru ca adevarul este simplu: suntem cu totii obositi. Fiecare dintre noi. La o anumita varsta tot devenim o armata de inimi frante si suflete ranite, cautand cu disperare implinirea. Vrem mai mult, dar suntem prea obositi pentru a cere. Nu ne place unde am ajuns, insa suntem prea speriati pentru a incerca din nou. Trebuie sa ne asumam riscuri dar ne este teama ca totul se va destrama din nou in jurul nostru. La urma urmei, nu stim de cate ori vom mai putea trece peste.

Credem ca suntem singuri in epuizarea noastra. Insa adevarul este ca suntem obositi unul de altul - obositi de jocurile pe care le jucam, de minciunile pe care ni le spunem si de incertitudinile pe care le afisam. Stiu ca pare imposibil sa mergi mai departe, sa incerci mai mult cand iti este epuizat nu doar trupul, ci si sufletul. Stiu ca idealurile pe care le aveai par la ani lumina distanta. Dar, uite, incearca si mai da-ti o sansa. Stiu ca te-ai saturat de toate incercarile. Stiu ca esti la capatul puterilor. Dar adevarul este ca mai poti duce... si poate ca in curand vei vedea si luminita de la capatul puterilor.

Cu totii suntem mult mai rezistenti decat credem si acesta este un adevar incontestabil. Exista intotdeauna mai multa iubire pe care suntem capabili sa o oferim, mai multa speranta, mai multa pasiune. Noi nu mergem suficient de departe pe propriile drumuri pentru a vedea cum actiunile dau roade. Ne dorim rezultate imediate si cand nu vedem niciunul, renuntam. Ne oprim. Devenim tristi si incepem sa credem ca totul a fost in zadar. Pentru ca aici este ceva ce noi toti detestam sa acceptam - niciunul dintre noi nu este inspirat in fiecare zi. Cu totii suntem epuizati. Cu totii ne descurajam. Insa trebuie sa avem mai multa incredere in noi, trebuie sa trecem peste acele obstacole. Doar pentru ca esti la pamant, satul de viata pe care o traiesti... nu inseamna ca nu faci o schimbare. Nu exista om care sa nu fi avut astfel de momente.

Si da, ai voie sa cazi cateodata.

Unele parti ale vietii se intampla in liniste... Unele schimbari apar treptat. Trebuie sa permitem timpului sa isi joace cartea. Atunci cand esti obosita, mergi cu pasi mici. Mergi mai departe in liniste. Mergi mai departe timida. Insa nu te opri. Da, ai toate motivele sa fii obosita. Esti obosita pentru ca faci o schimbare. Esti obosita pentru ca evoluezi. Si acesta este drumul pe care trebuie sa mergi. Trebuie doar sa ai rabdare.

Și-atunci am să accept că sfatul cel mai bun, atunci când simți că nu mai poți, este… să mai poți un pic...

Dezgustător de optimistă

O facultate, un job, un bărbat, un cătel, o carte. Lucruri mai mari sau mai mici care ne schimbă traseul atît de mult. Nici n-aveți idee cît sunt de atentă acum la toți oamenii noi pe care-i cunosc, la cărțile de care mă împiedic, la animalele care-mi ies în cale. Credeam că viața mea e destul de așezată acum, dar cine știe care, cine, cum și cînd îmi va întoarce destinul cu susul în jos din nou. A facut-o cu putina vreme in urma.

Viata toata, de la un cap la altul, iti ofera momente. Toata viata, da, acum stiu. Momente bune, momente rele, cotituri dupa care, cand ridici capul, realizezi ca de aici incolo nimic nu va mai fi la fel, ca te-ai transformat. Eu una, dupa un astfel de moment, simt nevoia sa mai scriu ceva. Ceva care sa imi aminteasca trecerea de la mine cea de ieri si pana la mine cea de azi.

Da, sunt o optimistă incurabilă. Sunt, așa cum plastic spunea o prietenă foarte bună, “dezgustător de optimistă”. Sunt dincolo de orice speranță pentru oricare realist din viața mea care încă mai speră să mă aducă cu picioarele pe pământ.

De cand eram mica mi se tot spunea că sunt agresiva verbal. Mi-am dat seama, după mult mai mult timp, că agresivitatea mea era un mod de a spune ce simt. Am descoperit că tânjeam să scap de eticheta de “zapacită” care pe ai mei îi făcea sceptici iar pe mine mă condamna la un soi de singurătate pe care, deși orgoliul mă împiedica s-o recunosc, în adâncul sufletului o uram profund. Îmi doream să fiu parte din grup, să fiu bună la sport, să am prieteni. Îmi doream să mă simt bine cu mine însămi dar nu știam cum să fac asta alfel decât cerând, strident și deranjant, să fiu recunoscută.

Pentru mine ăsta a fost primul mare moment de transformare personală. Bunătatea pe care am primit-o pe parcurs a deschis o ușă de care nici nu știam, sau de care uitasem. Brusc m-am reconectat cu fetița luminoasă care am fost la un moment dat, înainte ca presiunea societatii să facă din nevoia de a demonstra o obsesie. Momentul ăla a fost un catalizator pentru o metamorfoză, la fel cum alte momente, mult mai târziu, urmau să mă arunce în alte și alte transformări.

În următorii ani am învățat să ascult, să înțeleg, să respect, să văd frumosul în ceilalți fără să mai aștept permanent să primesc ceva în schimb. M-am deschis către lume și lumea s-a deschis către mine. M-am luptat în continuare cu o mulțime de porniri competitive, cu nevoia de a fi la fel sau “mai bună decât”, însă am început să am prieteni cărora nu le păsa ce note aveam eu la școală și în fața cărora nu simțeam nicio pornire să dovedesc ceva. Am început să descopăr încet încet ce înseamnă să fii autentic și câtă forță există de fapt în curajul de a fi vulnerabil.

Am învățat că oamenii sunt buni, luminoși, valoroși și inteligenți în multe feluri și că nu există pe lumea asta vreun sistem de măsură unic al valorii. “Zăpăcit” e doar o etichetă – nu te face mai bun sau mai slab decât oricine altcineva. Iar frumusețea sufletească nu se măsoară în etichete. Cei mai dificili și nesuferiți oameni pe care i-am cunoscut vreodată ascundeau în ei cei mai adânc răniți copii. Atunci când mă pot conecta cu oamenii din jurul meu la nivelul acelui copil se întâmpă miracole. Miracolul e transformarea. Reamintirea a ceea ce ne-am născut să fim. Azi viața mea are un sens. Să fiu un om mai bun, un om care nu pune etichete și care intotdeauna isi gaseste linistea interioara.  Să re-găsesc mereu lumina din mine si la randul meu ajutându-i pe alții să re-găsească lumina din ei înșiși.

Aici si acum!

Cu totii am trecut prin anumite dificultati in viata si sunt sigura ca fiecare om a avut momente cand a spus ca nu mai poate sa faca fata tuturor incercarilor prin care a trecut, dar si-a dovedit mai tarziu ca a reusit. Stiu si inteleg foarte bine cat de greu este atunci cand viata te loveste peste fata cu tot felul de probleme, dar mai stiu foarte bine ca tot ce ti se intampla in viata este in folosul tau si din fiecare moment dificil iesi cu mult mai puternic.

In fiecare zi, primim de la viata anumite situatii, care mai de care mai simple sau deopotriva unele la care nu gasim explicatii, si fie ca ne dorim sau nu, avem datoria fata de noi sa ne inarmam cu mult curaj si cu rabdare si sa trecem cu bine peste tot ce intampinam. Stiu ca uneori te-ai simtit singur, trist si poate lipsit de putere si nu intelegeai de ce oare ti se intampla toate astea. Daca ai fost ca si mine, adormeai cu lacrimi pe fata uneori si iti spuneai in minte ca nu mai poti, ca nu mai ai putere, ca nu stii exact ce sa faci pentru ca viata sa iti zambeasca. Sunt sigura ca te-ai simti rau, ti-ai spus ca nu mai poti, ca nu mai stii ce sa faci, dar ai continuat sa mergi inainte si ai incercat sa treci cu bine peste orice obstacol.

Acum, cand vezi peste cate ai trecut, cand vezi cata putere ai dobandit dupa fiecare eveniment si situatie mai complicata, esti mandru de tine si de puterea ta, de campionul ce crestea dupa fiecare situatie dificila. Asa este si nu iti spun doar ceea ce vrei sa auzi, ci iti spun cu mana pe inima lucrurile pe care le simt. Poate ca nici tu nu te vedeai sa te ridici mai sus decat incercarile prin care ai trecut, nu te vedeai atat de puternic, atat de capabil sa treci chiar si prin cele mai grele batalii, dar ai reusit si astazi vreau sa te felicit.

O greseala frecventa pe care multi oameni o fac este aceea prin care cred ca tot ce le este pus in cale are scopul sa ii distruga si nu sa ii intareasca asa cum este in realitate. Am avut si eu o lunga perioada de timp in care ma gandeam asa si fiecare nou eveniment care venea imi confirma ca sunt mai slaba, ca imi pierd din putere si ca devin din ce in ce mai mica. Asa se intampla pentru mine pentru ca eu credeam asta si de fiecare data cand crezi un anumit lucru, acela devine realitate pentru tine.

Gandeste-te ca fiecare intamplare te ajuta sa urci la un alt nivel si poate ca nu imi dai dreptate acum, dar as vrea sa te uiti in experientele tale de viata, sa analizezi putin ce ganduri aveai pana sa faci fata provocarilor si ce ganduri aveai dupa ce ai trecut cu bine, sau acum cand te gandesti la momentele dificile din trecut. Fixandu-ti aceasta idee si mergand in minte mereu cu ea, vei vedea ca viata nu ti se va mai parea un calvar si asta nici macar atunci cand treci prin situatii si experiente negative.

O simpla recadrare a situatiei are puterea sa iti opreasca suferinta si sa te motiveze atat de tare incat sa poti sa treci cu fruntea sus peste orice obstacol. Si de ce nu ai trece cu bine, increzator in fortele tale cand stii ca orice iti este aruncat in cale are scopul de a te face mai puternic? Prea multi oameni cand aud de esec se sperie si il percep ca si punctul final al calatoriei lor si abandonarea obiectivului, lucru incorect si daunator pentru viata si increderea lor. Esecul este cea mai mare binecuvantare in drumul catre succes si el reprezinta acea borna ce te anunta ca esti pe drumul cel bun. Esecul nu este o destinatie si nu este capatul dorintelor tale, ci o mica abatere, la fel ca o stationare pe care o faci atunci cand conduci pe o distanta mare. Esecul este popasul pe care il faci pe marginea drumului pentru a te detensiona putin si pentru a face miscare si a reveni mai plin de putere si increzator pe acelasi drum.

Am vazut prea multe visuri ale oamenilor ce s-au pierdut la primul obstacol si oameni care au renuntat la prima abatere pentru ca au pus obstacolul mai important decat visul lor si au renuntat.
Esecul este inevitabil uneori, dar el nu are nici pe departe un efect negativ, ci unul pozitiv pentru ca este exact un feedback pe care il primesti ce te anunta unde ai gresit si te ajuta sa te intorci cu un nou plan de atac, o noua strategie si mai bine pregatit.

Multi oameni nu reusesc sa faca diferenta intre infrangerea temporara si cea definitiva si esecul iti arata ca planul pe care l-ai abordat prima data nu a functionat, asa ca ai nevoie de o imbunatatire a acestuia sau o inlocuire a lui cu unul mai bine documentat. Tot mai multi isi abandoneaza dorinte importante si aleg cu buna stiinta sa lase controlul asupra infrangerii si ignora sa mearga mai departe spunandu-si ca nu se poate sau ca acest lucru se va repeta si nu vor mai avea nici o sansa ca ei sa poata face ceva. Perseverenta este calea sigura de realizare a dorintelor tale si mai ales intelegerea ca esecul este doar o simpla abatere si nu o infrangere definitiva. Cel mai simplu pe lume este sa cedezi. Sa cazi si sa nu te nai ridici.

Traieste aici si acum iar la final vei sta cu fruntea sus!

Catapultat in timp

Trec anii peste noi și ne marchează viața, trăirile, împlinirile/neîmplinirile, dorințele, speranțele, eșecurile/reușitele, bucuriile/tristețile, iubirile împărtășite/decepțiile…

Trec clipele, trec minutele, trec orele, trec zilele, trec anii…trece VIAȚA!

Nu simțim trecerea timpului atunci când acesta ține cu noi, când suntem încă tineri și încă sperăm să realizăm tot ceea ce ne propunem…Nu dăm importanță anilor atunci când suflăm în luminări puține la tortul aniversar, însă…ajungem la un moment dat să nu ne mai dorim…torturi cu lumănări pentru că, parcă nici pe tort lumânările nu stau bine în număr mare!

Ajungem la un moment dat să ne temem să ne spunem ce vârstă avem, ne temem să ne gândim că am ajuns la punctul în care nu știm cât va mai fi…viitorul…

Nu știm cum să facem să ne realizăm dorințele…măcar în ultimul ceas, deși acest ULTIM CEAS nu ni-l putem ști niciodată!

Ne uităm în urma noastră, derulăm anii, amintirile, trăirile și… durerea...

Și…oftăm, chiar lăcrimăm…și evităm să…privim oglinda!

Și dacă am face-o ce am putea vedea…în oglindă?

Un chip trist, împovărat, nicidecum luminat și fericit…care să știe să schițeze măcar un zâmbet…de ochii lumii…

Dar dacă am privi în oglinda sufletului? Of! Doamne! Ar fi durerea și mai mare!

Mai bine…renunțăm de tot la oglinzi!

Atunci…către ce anume să privim? Spre Cerul plin de stele ale căror lumină ne-ar mai da un gram de speranță? La Soarele ce ne mai poate încălzi inimile? La florile câmpului care ne-ar mai „îmbăta” cu mireasma lor și ne-ar face să uităm de noi? La amintirile frumoase si la sufletele dragi…

NOI!!!

Noi – picături de rouă ce se evaporă sub razele de Soare…

Noi – un bob între milioane de alte boabe…

NOI – „un om” între…atâția oameni pe care îi are Pământul…

NOI – un „cineva ” pentru „cineva”, „un nimeni” pentru mulțime…

Singurătate în doi

Intotdeauna am fost de parere ca singuratatea este una dintre cele mai crunte stari pe care cineva o poate simti. Si observ ca nu sunt singura persoana care este de aceasta parere. Cu toate acestea, traiesc singura de ceva ani pentru ca eu am ales asta si mi se pare mai ok decat sa experimentez in continuare singuratatea in doi. Atunci cand te impaci tu cu tine totul revine la normal si te simti un om implinit.

Am constatat ca exista si multe femei, casatorite sau cu iubiti, care se simt singure... Desi o relatie presupune intelegere, sentimente impartasite, pana la urma o viata impartita la doi, cu bune si rele, singuratatea iti poate cauza o durere atat de mare, incat, de cele mai multe ori, simti ca nu o mai poti indura, oricat l-ai iubi pe cel de langa tine.

Recunosc faptul ca am trait si eu o astfel de experiente. Formam un cuplu de ceva ani, locuiam impreuna, totul parea sa mearga perfect, dar, la un moment dat, fara sa imi dau seama cand, s-a petrecut un declic si nu mi-am mai gasit locul in relatia respectiva, sentiment care a fost resimtit de ambele parti.

Sarutatile lui din fiecare dimineata pe umarul meu nu mai trezeau in mine dorinta, discutiile pe care le aveam nu mai erau la fel si eram istovita de neputinta de a gasi acel "ceva" cu ajutorul caruia sa pot aprinde din nou flacara iubirii care, odata, a existat intre noi. Eu am inceput sa ma simt ingrozitor de singura, ca pana la urma sa constat ca nu numai eu simteam asta.

Fara sa realizez, m-am indepartat emotional foarte mult de cel pe care, la un moment dat, il vedeam perechea mea, tatal copiilor mei. Nici el si nici eu nu am reusit sa ne regasim drumul comun, pe care sa pasim fara sa ne fie frica de ceva, vreodata.

Rutina, lipsa comunicarii, interiorizarea mea si a lui - cred ca toate au contribuit la insingurarea mea si, in cele din urma, la ruperea relatiei. Nu am mai putut indura durerea singuratatii in doi si am ales, decat sa ne chinuim, sa ne cautam drumuri separate in viata.

Atunci cand apare acest 'fenomen' al singuratatii in doi, ori incerci sa gasesti solutii, ori divortezi. Stiu ca este dur, dar daca nu poti rezolva altfel aceasta problema, divortul este solutia viabila. Intr-o relatie, ambii parteneri trebuie sa lupte ca relatia sa functioneze. Luati in calcul ambele variante, incercati sa vedeti toate punctele de vedere ale fiecarei parti si luati o decizie.

Din cand in cand ti se mai pune o intrebare, esti buna atunci cand rezolvi diverse situatii, in rest esti un bun de care, atunci cand el se satura, se eschiveaza, incepe cu 'esti grasa', 'esti urata' etc. E trist sa fii in doi, dar singura...".

De cele mai multe ori ne este foarte greu sa acceptam faptul ca o relatie de dragoste nu poate fi ca la inceput, ca nu mai simtim acea zvancnire a dragostei, acei "fluri in stomac", acele batai ale inimii, care ne sfasie pieptul.

Uneori ne intrebam daca acele gesturi reflexe ale partenerului, pe care le atribuim sentimentelor de dragoste, exista pur si simplu sau sunt insotite de trairi intense. Vin de la birou si il gasesc in fata calculatorului. Ma saruta, la fel cum o face de fiecare data - aproape absent - si se intoarce la jocurile lui. Pregatesc masa, vine si isi ia ceva pe o farfurie, iar apoi se posteaza in fata televizorului. Ca in fiecare seara, as vrea sa il aud povestindu-mi cum a fost ziua pentru el, nu sa stam impreuna pe canapea precum doi straini, care au venit la cinema si poate, repet, poate, impart o punga de floricele. Pana ma pregatesc eu de culcare, il gasesc deja in dormitor, adormit bustean. Ma prabusesc, ca in fiecare seara, la pamant si plang. Ce viata este asta? De ce sa accepti asa ceva?

Asteptarile tale neimplinite, poate si ale lui, nu vor putea niciodata umple acel gol al unei relatii, daca nu exista comunicare. Nu astepta mereu sa fie el cel care face primul pas, spune-i ce te nemultumeste, ce te deranjeaza! Intr-adevar, gesturile ar trebui sa vina de la sine, dar putina "instigare" nu strica.

Reaminteste-i ce gesturi iti fac placere si ce te face sa te simti bine. Nu te interioriza, nu refuza dialogul si nu lasa rutina si stresul emotional sau fizic sa va indeparteze unul de celalalt! Viata in doi este frumoasa atunci cand este traita in doi, cand se transforma intr-o mizerabila singuratate in doi nu isi mai are locul. Schimba placa, fa ceva, TRAIESTE!

Totul despre atacurile de panica

Persoanele care au atacuri de panica in mod frecvent au una sau amandoua dintre cele doua temeri caracteristice panicii: teama de moarte si teama de nebunie. Manifestarile resimtite la nivel somatic in timpului atacului de panica pot fi atat de puternic neplacute incat persoana sa simta ca va face un infarct sau ca se va sufoca. De asemenea, starea psihologica din timpul atacului de panica, senzatia de a pierde controlul asupra situatiei, determina teama persoanei ca va innebuni.

Atacul de panica este un episod neasteptat si intens de teama si anxietate. In majoritatea cazurilor, se declanseaza brusc, fara avertisment si fara un motiv evident. Simptomele includ, printre altele: palpitatii, cresterea ritmului cardiac, respiratie rapida sau senzatia de sufocare, dureri de cap, ameteala, tremur, transpiratie, dificultati de inghitire si senzatia de uscaciune a gurii. In unele cazuri, aceste simptome pot fi insotite de teama de moarte sau teama de a nu innebuni sau pierde controlul.

Desi sunt extrem de neplacute, atacurile de panica sunt de obicei inofensive si dureaza, de obicei, intre cinci si 20 de minute.

Cum puteti ajuta o persoana care sufera un atac de panica

1. Incercati sa aflati cauza care a declansat atacul

Incercati sa aflati daca teama a fost provocata de un motiv anume. Daca acesta exista, incercati sa il indepartati sau sa indepartati persoana de sursa de stres si sa o conduceti spre un loc mai linistit.

2. Calmati persoana

Vorbiti cu persoana care sufera atacul de panica linistit, dar ferm. Incercati sa o convingeti sa ramana pe loc si sa se calmeze.

3. Ajutati-l sa isi recapete ritmul respirator normal

Odata ce persoana a reusit sa recapete un ritm respirator normal, ii va fi mai usor sa elimine celelalte simptome ale atacului de panica. Verificati daca nu cumva astmul este cauza respiratiei alerte. Astmul este o afectiune diferita, care necesita tratament special. Exista mai multe metode care ar putea sa va fie de folos:
metoda numaratului

Incercati sa il ajutati sa inspire si sa expire rar. O metoda este aceea de a il sfatui sa inspire in timp ce dvs. numarati cu voce tare. Numarati din ce in ce mai rar, pana cand remarcati ca respiratia a revenit la un ritm normal.

4. Metoda pungii de hartie

Hiperventilatia este provocata de lipsa dioxidului de carbon, care poate inrautati starea de anxietate. Pentru a ajuta la restabilirea nivelului optim de dioxid de carbon in organism, rugati persoana sa respire intr-o punga de hartie. Punga se plaseaza in dreptul gurii si nasului, astfel incat aerul expirat sa poata fi reinspirat. Puneti-o sa repete de zece ori si apoi sa respire fara punga timp de 15 secunde. Nu repetati de mai mult de trei ori acest procedeu, deoarece ar putea sa aiba efectul invers si sa creeze un exces de dioxid de carbon in organism.

In cazul persoanelor anxioase, nevoia de a controla mediul si evenimentele de viata este una foarte crescuta, sentimentul de incapacitate de a controla un anumit context determinand o senzatie puternica de teama si disconfort. In ceea ce priveste atacurile de panica, sentimentul de absenta a controlului este generalizat, fiind generat de incapacitatea de a determina momentul cand pierderea stapanirii asupra propriei persoane (atacul de panica) intervine. Framantarile permanente, teama de nebunie sau de moarte si atacurile de panica in sine pot determina in timp o scadere a stimei de sine, sentimentul de neputinta si in cele din urma chiar depresie.

Povestea unui suflet curat pe nume ZORRA

Se întâmpla în iarna anului 2007 când ne-am hotărât într-un final să aducem în casă un căţel. Un mult dorit West Highland White Terrier. Un mic ghemotoc de blană cu urechiuţe mari care ne-a luminat viaţa. Am numit-o Zorra şi am început să ne responsabilizăm odată cu venirea ei.

Totul s-a schimbat, nimic nu a mai fost la fel. Viaţa mea a urmat luând în calcul întotdeauna şi nevoile ei. Atunci când te hotărăşti să îţi iei un căţel, îţi asumi o responsabilitate pe perioadă nedeterminată şi te rogi să fie aproape de tine cât mai mulţi ani.

În ultimii zece ani, Zorra a luat parte la tot ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea. Căsătorie, divorţ, boală, bucurie, necaz, plecări, veniri, tristeţe, linişte, absolut TOT. Au fost momente în care mă temeam că Zorra la un moment dat va începe să vorbească iar eu o să fac infarct şi nu o să apuc să spun la nimeni :) Atunci când am luat-o pe Zorra am inceput să învăţ ce înseamnă să se bucure cineva când te vede şi să te iubească necondiţionat. Orice aş fi făcut, Zorra era acolo.

În ultimii cinci ani am fost numai noi două. Ochişorii ei precum mărgelele erau pe mine non stop, nu mă scăpa din priviri. Cine nu are un căţel, ar trebui să îşi ia unul. Bucuria pe care o afişa atunci când ajungeam acasă este de nedescris. Toţi prietenii mei care au cunoscut-o, ştiu exact despre ce vorbesc.

Aş putea să vorbesc foarte mult despre Zorra, dar nu o voi face. Nu o voi face dintr-un singur motiv, doare si doare al dracului de tare deoarece au trecut câteva zile de când Zorra nu mai este şi e greu, e foarte greu să trec peste acest moment, dar o voi face.

Vreau însă să vă vorbesc despre faptul că Zorra în ultimile luni a suferit de Sindromul Cushing (aş vrea să ştiu că aţi văzut făcînd click pe numele diagnosticului şi aţi aflat despre ce este vorba). Este o boală care scurtează viaţa prietenilor noştri necuvântători. Am făcut tot ceea ce mi-a stat în putinţă să împiedic acest sfârşit al ei şi am întâlnit oameni extraordinar de pasionaţi de ceea ce fac, medici veterinari care ne-au ajutat, au fost trup şi suflet lângă noi. Nu ştiu dacă o să pot mulţumi vreodată pentru tot ceea ce au făcut medicii cabinetelor veterinare Color Vet si Duo Vet, dar in mod special Alexandrei Fărcaş. A fost incredibil să ştiu că mai există medici veterinari cărora le pasă.

Pentru mine Zorra nu a fost pur şi simplu un animal de companie, Zorra a fost un membru al familiei care a avut parte de toată grija şi dragostea derivată din acest statut. Am aflat că nu multe persoane ce au necuvântătoare în preajmă fac tot ce se poate pentru ele dacă acestea au o problemă de sănătate. Eu am fost opusul, indiferent de costuri am încercat să fac tot, absolut tot ca Zorra să fie fericită cât mai mult timp lângă mine...mai mult de atât nu am reuşit. Încercaţi ca data viitoare când prietenul vostru de nădejde are o problema să îl ajutaţi, nu staţi indiferenţi, ei nu o merită. Eu de ani de zile mă lupt cu nepăsarea oamenilor în ceea ce priveşte animalele din jurul nostru şi mă strădui să fac tot ce pot, Mergeţi la medic, aflaţi care este problema, trataţi-vă cu dragoste prietenul, aveţi grijă şi de sănătatea lui.

Aş vrea să mulţumesc tuturor celor care aţi fost lângă mine şi mi-aţi transmis gânduri frumoase. Toate gândurile pozitive ajută. Ajutorul a venit de la prietenii dragi pentru care eu aş face acelaşi lucru dacă ar fi cazul. Va veni o zi în care voi avea lângă mine încă un necuvântător şi apoi încă unul şi tot aşa, dar nu acum...să te odihneşti în pace suflet curat şi înger păzitor pe numele tău ZORRA, îmi pare nespus de rău că nu am putut să fac mai mult de atât...