Dezgustător de optimistă

O facultate, un job, un bărbat, un cătel, o carte. Lucruri mai mari sau mai mici care ne schimbă traseul atît de mult. Nici n-aveți idee cît sunt de atentă acum la toți oamenii noi pe care-i cunosc, la cărțile de care mă împiedic, la animalele care-mi ies în cale. Credeam că viața mea e destul de așezată acum, dar cine știe care, cine, cum și cînd îmi va întoarce destinul cu susul în jos din nou. A facut-o cu putina vreme in urma.

Viata toata, de la un cap la altul, iti ofera momente. Toata viata, da, acum stiu. Momente bune, momente rele, cotituri dupa care, cand ridici capul, realizezi ca de aici incolo nimic nu va mai fi la fel, ca te-ai transformat. Eu una, dupa un astfel de moment, simt nevoia sa mai scriu ceva. Ceva care sa imi aminteasca trecerea de la mine cea de ieri si pana la mine cea de azi.

Da, sunt o optimistă incurabilă. Sunt, așa cum plastic spunea o prietenă foarte bună, “dezgustător de optimistă”. Sunt dincolo de orice speranță pentru oricare realist din viața mea care încă mai speră să mă aducă cu picioarele pe pământ.

De cand eram mica mi se tot spunea că sunt agresiva verbal. Mi-am dat seama, după mult mai mult timp, că agresivitatea mea era un mod de a spune ce simt. Am descoperit că tânjeam să scap de eticheta de “zapacită” care pe ai mei îi făcea sceptici iar pe mine mă condamna la un soi de singurătate pe care, deși orgoliul mă împiedica s-o recunosc, în adâncul sufletului o uram profund. Îmi doream să fiu parte din grup, să fiu bună la sport, să am prieteni. Îmi doream să mă simt bine cu mine însămi dar nu știam cum să fac asta alfel decât cerând, strident și deranjant, să fiu recunoscută.

Pentru mine ăsta a fost primul mare moment de transformare personală. Bunătatea pe care am primit-o pe parcurs a deschis o ușă de care nici nu știam, sau de care uitasem. Brusc m-am reconectat cu fetița luminoasă care am fost la un moment dat, înainte ca presiunea societatii să facă din nevoia de a demonstra o obsesie. Momentul ăla a fost un catalizator pentru o metamorfoză, la fel cum alte momente, mult mai târziu, urmau să mă arunce în alte și alte transformări.

În următorii ani am învățat să ascult, să înțeleg, să respect, să văd frumosul în ceilalți fără să mai aștept permanent să primesc ceva în schimb. M-am deschis către lume și lumea s-a deschis către mine. M-am luptat în continuare cu o mulțime de porniri competitive, cu nevoia de a fi la fel sau “mai bună decât”, însă am început să am prieteni cărora nu le păsa ce note aveam eu la școală și în fața cărora nu simțeam nicio pornire să dovedesc ceva. Am început să descopăr încet încet ce înseamnă să fii autentic și câtă forță există de fapt în curajul de a fi vulnerabil.

Am învățat că oamenii sunt buni, luminoși, valoroși și inteligenți în multe feluri și că nu există pe lumea asta vreun sistem de măsură unic al valorii. “Zăpăcit” e doar o etichetă – nu te face mai bun sau mai slab decât oricine altcineva. Iar frumusețea sufletească nu se măsoară în etichete. Cei mai dificili și nesuferiți oameni pe care i-am cunoscut vreodată ascundeau în ei cei mai adânc răniți copii. Atunci când mă pot conecta cu oamenii din jurul meu la nivelul acelui copil se întâmpă miracole. Miracolul e transformarea. Reamintirea a ceea ce ne-am născut să fim. Azi viața mea are un sens. Să fiu un om mai bun, un om care nu pune etichete și care intotdeauna isi gaseste linistea interioara.  Să re-găsesc mereu lumina din mine si la randul meu ajutându-i pe alții să re-găsească lumina din ei înșiși.