Fac o pauză de la ceea ce fac în mod normal la această oră şi aştept ca tu să apari. Vreau să îţi povestesc cum oamenii m-au dezamăgit din nou. Cum ceea ce a fost frumos încă o dată s-a transformat în fum şi a zburat pe fereastră. Vino la mine să stăm la poveşti. Hai să mă faci să zâmbesc din nou. Porumbeii sunt la geam. Stau şi mă veghează neâncetat. Îmi este dor de sentimentul de acasă…da, sunt convinsă că şi tie. Tu ai plecat de mult şi nu te-ai mai întors. Ne veghezi de sus pe toţi. Mă doare când aud vocea ta şi nu pot să-ţi spun cât de mult bine îmi face. Mă doare că plâng în tăcere ca tu să nu auzi cât de mult mă sufocă gândul că eşti departe. Mă simt ca o trestie care încearcă să stea dreaptă chiar dacă vântul bate mult prea violent. Eşti ca un înger tăcut ce veghează asupra mea, mângâindu-mă în timp ce dorm, ca mai apoi când mă trezesc să pleci departe ca eu să nu ştiu de prezenţa ta. Uneori, uiti câte o lacrimă vărsată pe perna mea. De câte ori deschid gura să-ţi spun lucruri care mă dor, mă opresc şi mă uit la liniştea din ochii tăi. Eşti atât de rece! Când eşti trist, nu pot să-ţi spun nimic din ce aş vrea pentru că plâng. Plâng cu tine. Tremur la gândul că s-ar putea să fii nefericit. Mă doare vocea ta, pe care o aud doar eu, dar mai tare m-ar durea lipsa ei. Nu vreau să-mi imaginez o zi în care universurile s-ar întâlni că poate aceea e ziua care-mi va strica iluzia. Şi nu vreau să mi-o strice. E bine aşa…e unică vocea ta. E o vibraţie dureroasă care-mi atinge fiecare por făcând să-mi tremure sufletul. Eşti sufletul de care mă mai bucur numai eu…atât…aştept ziua în care o să-mi arăţi cum pot privi şi eu lumea de sus…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu