Adie un aer călduţ afară şi plimbara de astăzi va fi una mai lungă dcât cea de ieri. Trăiesc ca să muncesc şi toată viaţa mea se învârte în jurul job-ului. Ajung seara acasă şi nu mai sunt în stare de nimic, nici măcar să mai stau de vorbă cu tine. Nici măcar nu te-am mai visat de mult, sunt prea preocupată să îmi dau seama că marea majoritate a bărbaţilor în viaţă sunt la fel. Acţionează la fel, simt la fel şi îşi doresc cu toţii aceleaşi chestii banale, iar atunci când nu mai sunt satisfăcuţi cu ceea ce şi-au dorit la început te trec în rezervă. La fel ca în fotbal. Nu joci astăzi un meci bun, în retur stai pe banca de rezervă. Nu înţeleg de ce oamenii au aşteptări mai mari decât pot duce. De ce speră de fiecare dată că va fi bine când în sufletul lor ştiu că nu va fi aşa. Distanţa dintre noi este de două lumi şi pe tine nu te deranjează asta. Pe alţii însă o distanţă de câteva sute de kilometrii îi face să se piardă în zare. Lucruri mărunte care nu ar trebui să conteze pe lumea asta pentru mine contează destul de mult şi fiecare reuşeşte să mai rupă o bucăţică din sufletul meu. Dacă o să trăiesc mult, cu ce voi rămâne oare la final? Voi fi precum o stană de piatră uitată de vreme undeva, voi mai putea simţi ceva? sau voi privi în jur fără să mai am nici o reacţie…Ştiu că tu nu îmi poţi răspunde la aşa întrebare şi oricum cred că nici nu aş dori să ştiu răspunsul. Câteodată mă trezesc invidioasă pe porumbeii ce îmi vin la geam…zboară unde vor ei şi nu au nici o grijă, întotdeauna vor fi oameni ca mine care îi vor hrăni…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu