Puterea unui zâmbet

Este drept când spun că fiecare a avut momente în care si-a ascuns în spatele unui zâmbet toate lacrimile pe care ochii tăi vor să le plângă? Câteodată ascunzi în buze toată durerea, încordând colțurile și obligându-le să rămână ridicate într-un zâmbet. Faci asta pentru a nu fi nevoit să te explici sau să-ți așezi încă o dată sufletul pe tavă. Pentru că vulturii planează deasupra ta, iar tu ești prea obosit ca să te mai lupți cu ei. Esti obosit de tot si de toate dar nu cedezi, esti obisnuit sa lupti până la final.

Dar sunt și momente când renunți să te mai prefaci. Și-atunci îți ștergi zâmbetul tâmp și fals de pe chip și îți lași lacrimile să o ia la fugă până la bărbie. Iar ele se adună acolo și se îmbrățișează pe bărbia ta. Și printre sughițuri de plâns începi să-ți scoți din suflet ce te macină. Și nu te mai simți nici rușinat, nici amenințat. Pentru că simți nevoia de a-ți relaxa buzele încordate pentru a te destăinui. Cine vrea să stie exact cum te simti ti se uita in ochi si intelege ceea ce se ascunde in spatele unui zâmbet.

Când zâmbești, creierul eliberează molecule minuscule numite neuropeptide pentru a ajuta la combaterea stresului. Apoi intră în joc și alți neurotransmițători, cum ar fi dopamina, serotonina și endorfinele. Endorfinele acționează ca un calmant ușor al durerii, în timp ce serotonină este un antidepresiv cu efect major.

Nimic nu echilibrează mai bine balanța minte-corp, decât râsul. Zâmbetul EI/LUI la prima întâlnire, al medicului când de abia te-ai trezit dintr-o anestezie majoră, al colegilor de muncă la prima oră a dimineții, al copilului tău de abia născut, al unui prieten ce te așteaptă într-o gară după o lungă perioadă de depărtare, și alte mii de variante pe care sigur le-ai descoperit.

Având în vedere că suntem ființe sociale, prin transmiterea emoțiilor pozitive prin zâmbet putem obține beneficii certe, în sensul că ne integrăm mai ușor într-un grup sau putem avea mai ușor acces la unele resurse. Atunci eliberăm prin zâmbet sentimentele pozitive, devenim mai toleranți la lucrurile care altminteri ne scoteau din sărite, avem mai mare încredere în noi, ne apropiem mai repede de oameni în jurul nostru.

Chiar daca nu putem controla întotdeauna ceea ce ni se întâmplă, zâmbind și râzând mai des ne putem schimba cu adevărat experiența internă și externă și putem găsi perspective mai pozitive asupra vieții.

Ăștia suntem noi

Exista o categorie de oameni permanent nemulțumiți de tot ceea ce fac, de ce întreprind ei, de ce primesc de la alții, de statutul lor, de viața lor sociala, personala, profesionala. Practic, orice se întâmplă cu viața lor devine la un moment dat o nemulțumire, o cauza a nefericirii. Boală grea, nemulțumirea este greu tratabila, greu de controlat sau de prevenit si chiar contagioasa. De obicei, apare undeva in copilărie ca o consecință a educației, sa nu uitam ca toate ni se trag din copilărie, amuzant sau nu, a neîncrederii părinților in ei inșii si in capacitățile copilului lor. Se poate dezvolta, cu precădere in adolescenta, cand căutarea de sine favorizează insatisfacția fata de tot ce este in jur. La maturitate, nemulțumirea erodează mintea, spiritul, dar si trupul, daca nu este găsit un remediu împotriva ei.

Din dorința de perfecțiune, ca o forma a depresiei sau pur si simplu ca manifestare a unui „eu” neadaptat, nemulțumirea naște drame existențiale neplăcute. Apoi, cu cat trece timpul devine tot mai ușor sa fii nemulțumit, sa ai pretenții, sa critici, sa crezi ca meriți mai mult si mai spectaculos…vrei si tu viața spectaculoasa pe care "crezi" ca o au ceilalți mai expuși public decât tine.

Nemulțumirea creează cercuri vicioase din care devine imposibil sa mai ieși, frustrări, rupturi, dureri, lamentații veșnice. E mult mai la îndemâna sa vedem partea goala a paharului decât partea plina, la fel de bine cum mai ușor zărim negrul dintr-o paleta de culori aprinse. Sta in firea omeneasca o oarecare tendință spre autodistrugere, spre auto compătimire, răul e totdeauna mai fascinant decât binele. Doar ca răul, adică negativismul te poate distruge treptat, dar sigur, trezindu-te fără perspective, fără vise, fără un sens, fără iubire de sine si de ceilalți. 

Omul găsește motive mereu si daca nu sunt, se pot inventa cu așa mare lejeritate încât uneori par naturale si de sine stătătoare.

Ce nu stiu multi este ca de la nemulțumire la depresie e doar un pas! Doar ca, in agitația contemporana, trebuie sa ne oprim pentru câteva minute si sa ne întrebăm: “Scrie undeva ca viața e dreapta mereu?”, „Oare nu e dat sa fim înconjurați si de lucruri nesatisfăcătoare?”, “Nu ele ne arata drumul, nu ele ne fac mai frumoși?”. „De ce sa alegem sa fim bolnavi de nemulțumire cand viața este atât de generoasa cu noi si ne oferă atâtea alternative si soluții?”

De ce sa nu ne bucuram de liberul arbitru si sa decidem, noi pentru noi, atitudini pozitive care sa ne ajute sa ne bucuram de viață? In fata unei zile care seamănă cu un amalgam de motive de nemulțumire amestecate cu motive de mulțumire, opriți-va, respirați si amintiți-va ca sta doar in puterea voastră sa alegeți ce va face fericiți si sa percepeți toate nemulțumirile ca pe niște întâmplări firești pe care trebuie doar sa le puneți in ordine, la un moment dat…. dar fără clasica...o sa încep de luni...

O mie de DA pentru fiecare NU - The Mono Jacks

Învață din orice experiență

Tatoo master Dani

Eu cred cu tărie ca, daca ii dai voie, orice experiență te poate învăța ceva despre tine însăți. Cu fiecare lucru nou, care ti se întâmpla, crești, iar orizonturile tale se lărgesc. De-a lungul anilor am învățat ca am doua opțiuni: fie iți plângi de mila si te cramponezi de fiecare situație, fie iei tot ce ti s-a întâmplat ca pe un dar si mergi mai departe.

Cred ca avea dreptate Albert Einstein cand spunea ca "nebunia înseamnă sa faci același lucru in mod repetat si sa te aștepți sa obții rezultate diferite."

De multe ori ajungi sa te gândești de ce apar problemele, ajungi sa te macini din cauza lor iar apoi ajungi inevitabil sa te întrebi "de ce mi se întâmplă asta?" ori "de ce am mereu aceleași si aceleași probleme?" In acel moment intri, spun eu, pe un drum al cunoașterii de sine.

Pentru mine, drumul e greu dar in același timp si frumos. E mult mai dificil decât atunci cand te uiți dimineața in oglinda si nu-ti place ce a făcut timpul cu chipul tau. E greu in special sa conștientizezi ca totul lasă urme, ca ești responsabil pentru ceea ce faci si ce spui, iar oamenii au, in general, o dificultate mare in a-si asuma responsabilitatea.

Știu cu siguranță ca am intrat pe drumul conștientizării atunci cand am fost pregătită s-o fac. Sunt destule lucruri care mi s-au potrivit de-a lungul timpului, nu am de ce sa nu ma încred in puterea lor. Pe de alta parte, învăț si de la oamenii din jurul meu: încerc sa nu mai fiu egoista, sa ma pun mai des in pielea celuilalt, sa imi cer scuze cand greșesc.

Imi spun eu mie deseori ca nu ar trebui sa-mi fie teama de ceea ce simt. Ca e in ordine sa-mi recunosc emoțiile si sa le fac cunoscute si celorlalți (celor care merita, ok, nu chiar tuturor). Nu e ușor, e o expunere care uneori ma rănește sau care nu are efectul pe care-l aștept, adică nu-l deschide neapărat pe cel din fata mea, dar e un lucru pe care simt ca trebuie sa-l fac ca sa-mi fie mie bine. Un eșec nu înseamnă altceva decât un eșec, nu reprezintă chiar sfârșitul lumii.

A durat destul de mult pana am observat ca, odată ce-mi recunosc si accept vulnerabilitățile, ele nu ma mai opresc din a face orice mi-am propus sa fac. Știu ca e greu sa te recunoști vulnerabil într-o lume in care declarațiile de putere sunt la ordinea zilei. Ne-am obișnuit sa purtam măști si de aceea comunicarea dintre noi e, de cele mai multe ori, viciata. Eu am realizat ca măștile devin periculoase atunci cand se prelungesc si ne fac sa ajungem in punctul in care nu mai stim ce vrem noi cu adevărat, care sunt lucrurile care ne fac pe noi sa vibram.

Este cert ca avem cu toții doruri si iluzii, convingeri si așteptări. Cu suficient de mult timp in urma am învățat ca introspecția ajuta chiar daca trebuie sa fii pregătit a descoperi lucruri despre tine care sa nu-ti placa deloc. Si sa fii dispus sa mergi mai departe, sa te construiești pe tine însuti bucata cu bucata, cu ce ai la îndemână, cu ce ti-a mai rămas din tine.

In definitiv, pentru mine este importanta cunoașterea de sine care înseamnă nu numai conștientizarea si acceptarea slăbiciunilor, dar si (re)cunoașterea punctelor forte. Eu sunt o sumă a tuturor experiențelor trăite, a învățăturilor primite, a exemplelor urmărite, a oamenilor trecuți prin viața mea.

Scurt metraj

Este duminica, vreme nu foarte plăcută, cel puțin in vestul tarii, haideți sa facem un exercițiu si sa ne așezam comod...pe canapea…închideți ochii…si cu fiecare respirație sa încercați a lăsa relaxarea sa va învăluie corpul, mintea.

Esti tu, cu tine si imaginile care iți derulează filmul vieții tale.

Derulezi…si doar privești…ești spectator fără sa poți interveni. Știu, ai vrea sa derulezi filmul mai repede sau poate, ai vrea sa pui un moment pe pauza. Nu poți!

Poti doar urmări cum scenele trec una după alta intr-un film in care tu ești actorul principal. Cunoști scenariul, știi ce va urma si totuși nu poți schimba nimic.

Te vezi ratând cu gratie momente pe care le puteai salva glorios. Privești cu un regret tardiv momente pe care le-ai lăsat sa treacă pe lângă tine fără sa le valorifici. Simți furnicături in brațe pentru ca nu le poți mișca atunci cand vrei sa te tragi singur de mâneca sa nu te arunci in situații despre care acum știi ca iti vor sifona reputația.

Ai vrea poate sa spui stop si sa reiei un anumit cadru pentru ca ai înțeles ca nu ai dat tot ce ai avut mai bun de teama sa nu iți faci sufletul țândări. Nu poți sa faci nimic… doar privești si simți emoțiile ce te învăluie cand vezi genericul filmului si te recunoști ca fiind actorul principal si lângă tine, alții, multi, anonimi sau uitați, importanți sau rămași in amintire cu urme ce nu au putut fi șterse de timp.
Viata ta este un film pe care nu il poți corecta in trecut, il poți crea in prezent si il poți proiecta in viitor ca pe un film care sa iți reprezinte personalitatea si alegerile venite din visele si dorințele tale cele mai ascunse.

Viata ta este ca un film sau poate chiar bate filmul prin ineditul situațiilor care ti se întâmplă. Povestea ta poate rescrie orice scenariu de film… si, daca ar fi participanta la o selecție a poveștilor de viață, poate câștiga titlul de ”cea mai” la orice secțiune pentru ca, de-a lungul timpului, ai adunat momente de drama, momente romantice, de aventura, chiar si situații comice. Le-ai strâns pe toate intr-un scenariu de viată unic. Uneori il ai scris de istoria ta trecuta, de convingerile tale care te programează spre anumite alegeri, alteori este scris de fiecare pas pe care il faci in călătoria ta, de oamenii care vin lângă tine si aduc noi povesti care îți completează povestea ta.

Viata ta poate fi un film reușit si memorabil…sau nu...fii regizorul si actorul ei in rolul principal!

Abordarea falsă a fericirii

Fiind un om care scrie destul de mult si constant, mă apucă din când in când să urmăresc rețelele sociale care sunt un spațiu ideal pentru a promova o falsa fericire. Ce ne îndeamnă sa facem acest lucru? Nu știu cum se face, dar încă o data m-am oprit la subiectul “fericire”. Poate pentru ca mai sunt încă atât de multe de spus, fiind ceea ce noi toți căutam sa atingem. De data aceasta, abordez fericirea afișată in mediul virtual. Care uneori este (de ce sa nu recunoaștem) o falsa fericire.

In momentul de fata, folosirea rețelelor sociale face parte din viața noastră de zi cu zi. Aparent rețelele sociale ne ajuta foarte mult in comunicarea si interacțiunea noastră. Fără rețele sociale nu mai existam (bullshit). Avem conturi pe rețele multiple, considerându-le utile in primul rand pentru actualizarea informațiilor si a ceea ce ne interesează dar si pentru împărtășirea gândurilor si experiențelor.

Trăim într-o societate in care fericirea este foarte apreciata, oamenii au tendința de a arata ceea ce ei cred cel mai bine despre ei, despre viețile lor, sau chiar ceea ce ar dori sa fie, chiar daca sunt simple dorințe fără intenția clara de a le transforma in realitate. Pare chiar ca avem mai multa grija de pofilele noastre decât de noi înșine sau de cei dragi noua. 

V-ați întrebat vreodată ce ne îndeamnă pe noi sa postam fiecare moment sau activitate a noastră? De ce contează atât de mult sa arătam si de ce contează atât de mult sa se vada “bine”? Vrem sa ne evidențiem, arătând cu ajutorul internetului, telefonului, aplicațiilor si al rețelelor sociale de la fiecare toana a dimineților noastre, la fiecare ținută cu care ieșim din casa, la ceea ce mâncam in fiecare zi, fiecare achiziție si mai ales fiecare minunata vacanta. Realizam ca ceea ce căutam sa primim sunt mici recompense temporare (gen like-urile), pentru a creste fericirea noastră aparenta? Nu spun ca asta este un lucru greșit, dar sa nu pierdem din vedere ca nu ne ajuta pe termen lung. Sa conștientizăm de unde nevoia aceasta de feed-back imediat (cate like-uri, cate comentarii am primit la o postare, cate felicitări de ziua noastră, etc) si de ce tânjim după toate acestea pentru a fi bine, a fi fericiți, pentru a ne creste stima de sine. Voi v-ați gândit vreodată sa vizitați un specialist (gen psiholog) care sa va ajute sa credeți in propria fericire si cum sa o construiți real? Întreb doar pentru ca eu am făcut-o si chiar a ajutat :)

Pe lângă toate aspectele, am putea sa luam in considerare ca ceea ce transmitem poate afecta susceptibilitatea altor persoane?! Starea de spirit a multor oameni este modificata si condiționată de postările pe care le vad in rețelele sociale. Arătând atât de mult “frumosul” din viața noastră nu este întotdeauna un lucru pozitiv. Uneori ceea ce unii postează, ii poate face pe alții sa se simtă “insuficient de buni”. Scoate-ți si rahatul in fata, arătați oamenilor ca nu totul este roz si minunat, fiti autentici.

Concluzia este ca viața poate fi mult mai frumoasa daca pur si simplu o trăim, daca o păstram pentru noi înșine, fără a o expune mereu terților. Iar daca o faceți, fiți un real exemplu pentru cei din jur. Scrie cat iți este de greu sa faci anumite lucruri si cum iți urla neuronul in cap cand dai de greu. Toate aspectele fac parte din așa numita "viată". Postează si bune si rele, oricum nimănui nu'i pasa :)

Atunci când deștepții analizează, proștii acționează

V-ați gândit vreodată la o situație ipotetică în care un prost vrea să meargă din punctul A in punctul B, pentru el e simplu, o ia tot înainte pe arătură și vede el după-aia.

Dacă luăm însă în calcul un om deștept care vrea să ajungă din punctul A in punctul B, el întâi face o analiză a traseelor posibile și a situațiilor neprevăzute ce pot apărea în calea lui și își face planul A, planul B și planul C, de backup.

Dacă îi apare un zid în cale?

O ia prin stânga sau prin dreapta ori face o gaură?

Trece pe deasupra sau sapă un tunel pe dedesubt?

Dacă va fi nevoie de săpat un tunel, cred că ar trebui să-și ia la drum o unealtă potrivită. Dar care e cea mai bună unealtă? De fier sau de lemn? Să fie ușoară și de dimensiuni mici ca să nu-l încurce la drum sau ceva serios, de performantă?

Dilemele pot continua la nesfârșit, you get the point.

Prostul o ia înainte si nu contează daca își frânge gâtul. Deșteptul in final se plictisește de planuri și renunță la drum.

Cu toate acestea, în esență, oamenii deștepți vor să-i ajute/să-i salveze pe cei năpăstuiți de soartă însă cu toată inteligența lor nu-și dau seama că fac exact contrariul. Cele mai multe confruntări se câștigă cu tupeu, nu cu dreptate sau logică argumentativă.

Atracția sufletului naște prietenie

Sub privirea ochilor tăi aș putea muri de fericire fără urmă de regret. Ce regrete să am? Îți simt brațele în jurul meu, parfumul tău mă poartă spre o lume unde nimeni nu s-ar îndura să ne despartă, iar dacă moartea ar fi trecerea dintre lumea înăbușitoare de aici și universul etern din brațele tale, aș da ultima răsuflare pe o îmbrățișare. Ah, iubirea asta mă topește, mă face să o iau razna, focul ăsta din mine arde până la ceruri, transformând orice urmă de rațiune în cenușă. Și ce dacă? Nimic nu o să potolească pasiunea dintre noi.

Serios? Asta credeam cândva! Mare om, mare caracter, aș spune chiar fată faină. :)

Cu toții suntem în căutarea dragostei nebunești, identificăm dragostea adevărată cu iubirea pasională, cu starea aia psihologică extraordinară care a inspirat nenumărate filme și piese muzicale, care a lansat războiul troian și a oferit multora dintre noi cele mai frumoase zile ale vieților noastre. Ne aruncăm în brațele unui om cu speranțe zeci, despre cum am rămâne veșnic îndrăgostiți, fericiți. Dar dragostea asta pasională e ca un drog, îți dă o stare emoțională sălbatică. Orice experiență în care te simți foarte bine eliberează dopamină, iar această substanță este crucială aici, pentru că drogurile care ridică în mod artificial nivelul dopaminei te supun riscului de dependență.

Există un mit special al trubadurilor despre dragostea „adevărată” care are ca idee faptul că dragostea adevărată arde cu pasiune și continuă să ardă până la moarte, iar după… arde și după moarte, pentru că îndrăgostiții se întâlnesc în rai, bla, bla. Și în zilele noastre, dragostea adevărată se asociază tot cu dragostea pasională, care nu se stinge niciodată, dar nicio substanță nu te poate ține drogat continuu, biologic este imposibil, organismul cedează la un moment dat, mori...

Deci, sa revenim cu picioarele pe pământ, dacă iubirea pasională este un drog, unul adevărat, atunci trebuie sa-si piardă efectul într-un final. Nimeni nu poate fi drogat la nesfârșit, iar atunci când ne trezim din beție și am ieșit de sub influența drogului „ochilor frumoși”, ne întrebăm uimiți ce a fost în capul nostru, ne trezim din paradisul oferit de căldura dragostei direct în aer.

Dar hai sa nu plutim in aer, haideți să ne gândim un moment la iubirea prietenească, iubirea aia care crește încet în timp, cea pe care o simțim pentru cei cu care viața noastră este strâns legată, iar oamenii care dezvoltă dragostea asta își aplică sistemul de atașament și de grijă reciproc, începând să se bazeze unul pe celălalt și să dea dovadă de încredere reciprocă. Dacă metafora pentru iubirea pasională este focul, metafora pentru iubirea prietenească este creșterea viilor, împletirea lor și unirea celor doi oameni. Iubirea pasională și iubirea prietenească sunt două procese total diferite, care evoluează diferit. Iubirea pasională se aprinde, arde, și poate atinge cote maxime într-un timp foarte scurt, coborând din cerurile dragostei eterne la fel de repede, în timp ce iubirea prietenească nu atinge niciodată intensitatea dragostei pasionale, dar este de durată, atât cât fiecare este capabil sa o ducă si se simte confortabil.