Oamenii potriviți

Universul funcționează in moduri misterioase. Trimite oamenii potriviți in momentele potrivite, chiar dacă este posibil ca uneori să nu observi acest lucru. In timp ce ai putea crede că esti pregatită pentru iubire sau pentru o conexiune reală, nu inseamnă că si sufletul tău este pregătit.

Dacă esti fix in locul in care trebuie sa fii, Universul te va răsplăti. Este constient de toate lucrurile pe care le faci si de căile pe care vrei sa mergi in continuare. Cu cat esti mai aliniată cu Universul, cu atat vei primi mai multe recompense.

Cu totii suntem fragili dacă lăsăm ca lucrurile dificile să ne atingă sufletul. Susținerea fie fizica, fie emoțională este extrem de importantă. Cand esti in cele mai dificile momente ale vieții, Universul iți vine in ajutor si iți scoate in cale oamenii de care ai nevoie.

Invățăm o multime de lecții in viață si, dacă ne luptăm cu un lucru mai dificil, Universul ne va trimite o persoană in viața noastră pentru a ne ajuta să primim lecția asa cum este ea. Acest lucru poate fi atat unul bun, cat si unul rau. In timp ce s-ar putea să nu doresti sa experimentezi durerea asociată cu lecția care va veni, crede-mă că vei deveni o versiune mai bună a ta prin experiența acesteia.

Oamenii potriviți te fac să te simți ca și cum ai fi susținută necondiționat pentru a fi tu și a-ți urma scopul. Sunt susținătorii tăi cei mai înfocați. Ei îți vor aminti cine ești cu adevărat când te îndoiești de tine

Asocierea cu oameni negativi te poate transforma într-o persoană negativă. Poți deveni mai furioasă, mai tristă sau mai toxică. Cei potriviți găsesc frumusețea în tine, te inspiră să fii mai bună și mai iubitoare.

Oamenii potriviți te fac să te simți iubită. Te fac să simți că nu ești singură pe lume. Te fac să te simți ca și cum ai fi acasă. Ei îți arăta cât de mult le pasă de tine și sunt mereu lângă tine când ai nevoie de ei.

Persoanele toxice pentru tine se comportă ca și cum nu contezi și te fac să te dai peste cap pentru a le obține aprobarea. Oamenii potriviți îți arată că tu ești importantă indiferent de ceea ce faci.

Sunt convinsă că ne-am intrebat cel puțin o dată in viață ce caută anumiți oameni langă noi si de ce atragem constant o anumită tipologie de oameni, poate nu ne-am făcut temele in trecut? Poate am chiulit de la o anumită lecție? Omul cat traieste invață, citiți mai des printre randuri si nu mai rămaneți restanți, nu e chiar asa de greu. ;)

Odata cu trecerea timpului

Nu judeca niciodata oamenii dupa trecutul lor!

Oamenii invata; oamenii se schimba; oamenii sunt in miscare.

Astazi mi s-au oprit ochii pe aceasta afirmatie si imi dau seama cat este de adevarata.

Oamenii se schimba cu fiecare experienta. Unii merg inainte, altii se intorc. Dar niciunul nu ramane pe loc.

Toate experientele pe care le traim se inscriu in noi, iar invatamintele le predam urmasilor nostri. Le transmitem ca si informatie pentru viitor.

Indiferent de ceea ce traiesti, important este sa nu te lasi infrant nici de experienta, nici de esec.

Stiti ca si experientele frumoase ne pot infrange? Daca nu invatam lectia, in ciuda “succesului”, tot infranti suntem.

Oamenii intelepti nu se bucura de succesul unei experiente, ci de ceea ce invata din ea.

Viata este plina de lectii, nu de bine si rau. Binele si raul il continem noi si il atribuim experientelor in functie de felul in care percepem rezultatul acestora. Experientele nu au polaritate. Ele sunt neutre. Ele sunt efectul cauzei pe care o continem.

Indiferent de experienta, de rezultat, de sentimentele implicate in ea, finalizeaz-o cu intrebarea: “ care este lectia pe care o am de invatat de aici?”

Intotdeuna Sinele iti va raspunde. Bucura-te daca esti pregatit sa primesti raspunsul, sau mai insista. Nu parasi experienta fara sa stii din ce cauza ai trait-o si cu ce scop, pentru ca aceasta se va repeta pana cand vei gasi raspunsul la intrebarea “care este lectia pe care o am de invatat de aici?”

Rezervă-ți timp pentru tine

După un concediu tomnatic în care ți-ai încărcat bateriile ai starea în care ajungi să te gândești și la lucruri mai profunde decât ai facut-o în ultima vreme. Voi v-ați gândit vreodată care este menirea voastră în această lume? Pentru cine ai fi dispus să te jertfești, dacă e chiar nevoie să faci acest lucru? Te-ai pus vreodată pe tine pe primul loc? Cine crezi că sunt cele mai importante persoane din viața ta?

Da, o să răspunzi fără să te gândești prea mult: familia, prietenii, oamenii care au așteptări de la tine.

Dar, totuși, cea mai importantă persoană din viața ta, pentru care trebuie să-ți rezervi mai mult timp, căreia e nevoie să-i acorzi mai multă atenție și s-o răsfeți, ești chiar Tu.

Pe cei dragi trebuie să-i iubești necondiționat, dar nu e cazul să încerci să-i faci să creadă că toate-ți convin, că toate-ți merg bine și că ești fericit așa, dacă nu simți că ai libertatea deplină să faci anume ce-ți place ție.

De multe ori ne gândim prea puțin la noi și prea mult la alții, pentru că așa ni se pare corect să fie, să ignorăm nevoile noastre pentru a-i mulți pe cei din jur.

Totuși, adevărul e că atunci când încercăm să facem pe plac cuiva, ne așezăm dorințele undeva pe un raft și le lăsăm să aștepte acolo triste, zile în șir sau poate chiar ani.

Tot așteptând în zadar, dorințele noastre își pierd din vitalitate și se sting ușor, iar atunci când ne amintim și de ele, de cele mai multe ori găsim un raft gol și prăfuit, iar în suflet se așterne un întuneric imposibil de învins.

E frumos să acorzi o mână de ajutor oamenilor dragi inimii, să le oferi iubirea ta și să-ți răpești din timpul tău pentru ei, e însă o crimă să-ți lași dorințele tale să moară în singurătate, fără a le da măcar șansa să vadă lumina.

Chiar nu este neapărat să îmbraci un zâmbet de om fericit într-o zi ploioasă, atunci când sufletul îți e răvășit, pentru că asta simți, nu trebuie să-ți maschezi emoții pentru a mulțumi din răsputeri pe cineva.

Mai important e să-ți acorzi timp pentru a-ți asculta inima, pentru a vedea de-i fericită cu viața pe care o duci, de-i place că n-o prea bagi în seamă, decât foarte rar. Să-ți întrebi corpul de nu e obosit de atâta alergat dintr-o parte în alta, de nu s-a săturat de rutina zilnică sau de nu-l doare spatele de greutatea grijilor cu care-l împovărezi zilnic.

Uneori e nevoie să te oprești și să-ți privești trecutul și prezentul, să-ți pui în balanță nevoiele tale și ale celor din jurul tău și să vezi care cântărește mai mult.

Dacă cumva balanța înclină în partea cealaltă, atunci ar fi bine să te retragi un pic din învălmășeala cotidiană, să sufli praful așezat pe dorințele tale și să începi să te gândești la ce-ți dorești cu adevărat.

Ține minte, viața constă din mai multe alegeri, încercând să mulțumești pe toată lumea, dorind să faci totul perfect, chiar dacă asta înseamnă să faci sacrificii enorme, nu vei face decât să trăiește viața altcuiva, să acționezi la impulsurile oamenilor din jurul tău și să le urmezi calea, fără a avea șansa să-ți croiești propriul drum.

Încetează să te învinovățești dacă n-ai reușit să faci lucrurile așa cum și-ar fi dorit oamenii din jurul tău, pentru că tu nu ești aici ca să mulțumești pe alții, ci să te mulțumești pe tine.

Vremuri schimbatoare cu trairi adaptate varstei

Candva, cineva imi spunea ca sunt tare in urma cu multe in materie de viata, ca am un fel de retard emotional. Fireste ca la 26 de ani orgoliul mi s-a rostogolit in fraze deloc usor de redat in scris, insa inclin sa cred ca persoana respectiva avea dreptate. Imi pare rau ca acea persoana draga mie nu mai este printre noi si nu pot redeschide discutia cu ea, dar o voi purta mereu in gand in baza lungilor discutii avute cu ea.

Cred ca toate am trecut prin faza adolescentei in care doream sa parem mai in varsta. La 16 ani orice fata vrea sa poata spune: mama, am 18 ani, ma intorc acasa la ce ora vreau eu si ies cu cine vreau eu! Desi, cu cat anii se adaugau, imi cam schimbam gandurile. Practic, ani de zile mi-am reprimat tot ceea ce tine de feminitate. Am avut odata si o intrebare de la cineva, cand eram tunsa scurt, undeva la 20 si un pic de ani, daca sunt fata sau baiat. Atunci am fost si mai speriata si eram convinsa ca am putine sanse sa fiu considerata ,,acea fata…”, daramite ,,acea fata draguta”. Ca sa ne lamurim, sani nu prea aveam, eram tunsa scurt, eram mega slaba si imi legam blugii cu o curea sa nu imi cada, deci asa feminina eram incat nici hainele nu reuseau sa incropeasca ceva forme feminine,

Astazi sunt cu un picior in barca celor care zic ,,oh, ce bine era in tinerete”, dar nu foarte mult. Perioada de 20-30 de ani nu prea vreau sa o mai retraiesc. A insemnat prea mult efort, prea multe razboaie de toate felurile, unele reale. Imi amintesc si acum cum credeam ca daca esti mai ,,ciudata” trebuie sa accepti multe. Am avut insa sansa sa intalnesc barbati cu capul pe umeri care m-au scos din asta. Da, pentru ca prietenele mele femei ma adanceau mai rau in treaba asta. Prin prietenie adevarata inteleg acea persoana care iti spune direct si abrupt cand o iei razna, cand mananci aiurea si care nu te impovareaza cu o generozitate inutila, care iti spune direct ca arati mult prea bine ca sa te gandesti la resemnare sau, din contra, ca frigiderul iti este mai apropiat decat amantul.

Cu barbatii intotdeauna am putut fi prietena in adevaratul sens al cuvantului, chiar si acum unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt barbati, ei sunt singurii care au fost mult mai sinceri decat femeile din jurul meu. Revenind la istoria mea, pana si cei ce s-au comportat nu tocmai precum niste gentlemani, mi-au fost mai de ajutor decat falsele prietenii feminine. Mai exact o conversatie cu un barbat, chiar si de cateva ore, m-a ajutat mai mult decat nopti in sir de discutii feminine. In prezent, foarte putinele interlocutoare pe care le ador in conversatie sunt femei extrem de sigure de ele, dar si asumate in propriile probleme, si care nu isi glazureaza conversatia. Nu puternice, nu cu atitudini de ,,super woman”, ci femei care stiu sa planga, care stiu sa si rada, femei care inteleg ca feminitatea este un mix de piele si creier.

Intr-o conversatie cu mine insami, exercitiu recomandat de psihologi pe care vi-l recomand, ma gandeam eu ce as face daca as putea sa imi indeplinesc orice dorinta legata de feminitate. Si culmea ca nu am avut dorinte legate nici de sani mari si nici de picioare lungi. Am indraznit sa visez la mai multa rabdare, la mai multa arta a conversatiei ce vireaza usor spre flirt si am o dorinta majora de a fi mereu in armonia aceea minte-corp. Iar legat de corp, da, am niste pretentii pe undeva prin zona abdomenului, dar daca as avea mai multa minte, sigur as trece si peste asta. As mai vrea sa scap de niste riduri pe la ochi, insa cand ma uit la pozele de la maturitate ale lui Catherine Deneuve sau ale Sarei Montiel, asa repede imi revin. Pe femeile acestea le ador ca feminitate si arta. Si cred ca frumusetea lor vine din acea feminitate retardata. Adica da, corpul lor a imbatranit, s-a degradat cum e si firesc, insa daca o asemenea femeie iti spune 3 vorbe uitandu-se in ochii tai, te cam pierzi tu in cuvinte, indiferent ca esti femeie sau barbat. Practic corpul s-a dus inainte pe o linie fireasca, insa in spatele unor riduri si a unor sani cazuti, stau niste adolescente in emotii si niste centenare in atitudine, mixul aproape fatal in cazul unei femei.

Asa ca, da-mi Doamne mintea de la 90 de ani si corpul de pe la vreo 36 de ani, cam asa. Dar mixul textului  e bun atunci cand oscilezi cu mintea intre 16, 26, 36 si 46 de ani...si asta nu doar pentru ca am ajuns sa fiu "fata faina" ;)

Puterea unui zâmbet

Este drept când spun că fiecare a avut momente în care si-a ascuns în spatele unui zâmbet toate lacrimile pe care ochii tăi vor să le plângă? Câteodată ascunzi în buze toată durerea, încordând colțurile și obligându-le să rămână ridicate într-un zâmbet. Faci asta pentru a nu fi nevoit să te explici sau să-ți așezi încă o dată sufletul pe tavă. Pentru că vulturii planează deasupra ta, iar tu ești prea obosit ca să te mai lupți cu ei. Esti obosit de tot si de toate dar nu cedezi, esti obisnuit sa lupti până la final.

Dar sunt și momente când renunți să te mai prefaci. Și-atunci îți ștergi zâmbetul tâmp și fals de pe chip și îți lași lacrimile să o ia la fugă până la bărbie. Iar ele se adună acolo și se îmbrățișează pe bărbia ta. Și printre sughițuri de plâns începi să-ți scoți din suflet ce te macină. Și nu te mai simți nici rușinat, nici amenințat. Pentru că simți nevoia de a-ți relaxa buzele încordate pentru a te destăinui. Cine vrea să stie exact cum te simti ti se uita in ochi si intelege ceea ce se ascunde in spatele unui zâmbet.

Când zâmbești, creierul eliberează molecule minuscule numite neuropeptide pentru a ajuta la combaterea stresului. Apoi intră în joc și alți neurotransmițători, cum ar fi dopamina, serotonina și endorfinele. Endorfinele acționează ca un calmant ușor al durerii, în timp ce serotonină este un antidepresiv cu efect major.

Nimic nu echilibrează mai bine balanța minte-corp, decât râsul. Zâmbetul EI/LUI la prima întâlnire, al medicului când de abia te-ai trezit dintr-o anestezie majoră, al colegilor de muncă la prima oră a dimineții, al copilului tău de abia născut, al unui prieten ce te așteaptă într-o gară după o lungă perioadă de depărtare, și alte mii de variante pe care sigur le-ai descoperit.

Având în vedere că suntem ființe sociale, prin transmiterea emoțiilor pozitive prin zâmbet putem obține beneficii certe, în sensul că ne integrăm mai ușor într-un grup sau putem avea mai ușor acces la unele resurse. Atunci eliberăm prin zâmbet sentimentele pozitive, devenim mai toleranți la lucrurile care altminteri ne scoteau din sărite, avem mai mare încredere în noi, ne apropiem mai repede de oameni în jurul nostru.

Chiar daca nu putem controla întotdeauna ceea ce ni se întâmplă, zâmbind și râzând mai des ne putem schimba cu adevărat experiența internă și externă și putem găsi perspective mai pozitive asupra vieții.

Ăștia suntem noi

Exista o categorie de oameni permanent nemulțumiți de tot ceea ce fac, de ce întreprind ei, de ce primesc de la alții, de statutul lor, de viața lor sociala, personala, profesionala. Practic, orice se întâmplă cu viața lor devine la un moment dat o nemulțumire, o cauza a nefericirii. Boală grea, nemulțumirea este greu tratabila, greu de controlat sau de prevenit si chiar contagioasa. De obicei, apare undeva in copilărie ca o consecință a educației, sa nu uitam ca toate ni se trag din copilărie, amuzant sau nu, a neîncrederii părinților in ei inșii si in capacitățile copilului lor. Se poate dezvolta, cu precădere in adolescenta, cand căutarea de sine favorizează insatisfacția fata de tot ce este in jur. La maturitate, nemulțumirea erodează mintea, spiritul, dar si trupul, daca nu este găsit un remediu împotriva ei.

Din dorința de perfecțiune, ca o forma a depresiei sau pur si simplu ca manifestare a unui „eu” neadaptat, nemulțumirea naște drame existențiale neplăcute. Apoi, cu cat trece timpul devine tot mai ușor sa fii nemulțumit, sa ai pretenții, sa critici, sa crezi ca meriți mai mult si mai spectaculos…vrei si tu viața spectaculoasa pe care "crezi" ca o au ceilalți mai expuși public decât tine.

Nemulțumirea creează cercuri vicioase din care devine imposibil sa mai ieși, frustrări, rupturi, dureri, lamentații veșnice. E mult mai la îndemâna sa vedem partea goala a paharului decât partea plina, la fel de bine cum mai ușor zărim negrul dintr-o paleta de culori aprinse. Sta in firea omeneasca o oarecare tendință spre autodistrugere, spre auto compătimire, răul e totdeauna mai fascinant decât binele. Doar ca răul, adică negativismul te poate distruge treptat, dar sigur, trezindu-te fără perspective, fără vise, fără un sens, fără iubire de sine si de ceilalți. 

Omul găsește motive mereu si daca nu sunt, se pot inventa cu așa mare lejeritate încât uneori par naturale si de sine stătătoare.

Ce nu stiu multi este ca de la nemulțumire la depresie e doar un pas! Doar ca, in agitația contemporana, trebuie sa ne oprim pentru câteva minute si sa ne întrebăm: “Scrie undeva ca viața e dreapta mereu?”, „Oare nu e dat sa fim înconjurați si de lucruri nesatisfăcătoare?”, “Nu ele ne arata drumul, nu ele ne fac mai frumoși?”. „De ce sa alegem sa fim bolnavi de nemulțumire cand viața este atât de generoasa cu noi si ne oferă atâtea alternative si soluții?”

De ce sa nu ne bucuram de liberul arbitru si sa decidem, noi pentru noi, atitudini pozitive care sa ne ajute sa ne bucuram de viață? In fata unei zile care seamănă cu un amalgam de motive de nemulțumire amestecate cu motive de mulțumire, opriți-va, respirați si amintiți-va ca sta doar in puterea voastră sa alegeți ce va face fericiți si sa percepeți toate nemulțumirile ca pe niște întâmplări firești pe care trebuie doar sa le puneți in ordine, la un moment dat…. dar fără clasica...o sa încep de luni...

O mie de DA pentru fiecare NU - The Mono Jacks

Învață din orice experiență

Tatoo master Dani

Eu cred cu tărie ca, daca ii dai voie, orice experiență te poate învăța ceva despre tine însăți. Cu fiecare lucru nou, care ti se întâmpla, crești, iar orizonturile tale se lărgesc. De-a lungul anilor am învățat ca am doua opțiuni: fie iți plângi de mila si te cramponezi de fiecare situație, fie iei tot ce ti s-a întâmplat ca pe un dar si mergi mai departe.

Cred ca avea dreptate Albert Einstein cand spunea ca "nebunia înseamnă sa faci același lucru in mod repetat si sa te aștepți sa obții rezultate diferite."

De multe ori ajungi sa te gândești de ce apar problemele, ajungi sa te macini din cauza lor iar apoi ajungi inevitabil sa te întrebi "de ce mi se întâmplă asta?" ori "de ce am mereu aceleași si aceleași probleme?" In acel moment intri, spun eu, pe un drum al cunoașterii de sine.

Pentru mine, drumul e greu dar in același timp si frumos. E mult mai dificil decât atunci cand te uiți dimineața in oglinda si nu-ti place ce a făcut timpul cu chipul tau. E greu in special sa conștientizezi ca totul lasă urme, ca ești responsabil pentru ceea ce faci si ce spui, iar oamenii au, in general, o dificultate mare in a-si asuma responsabilitatea.

Știu cu siguranță ca am intrat pe drumul conștientizării atunci cand am fost pregătită s-o fac. Sunt destule lucruri care mi s-au potrivit de-a lungul timpului, nu am de ce sa nu ma încred in puterea lor. Pe de alta parte, învăț si de la oamenii din jurul meu: încerc sa nu mai fiu egoista, sa ma pun mai des in pielea celuilalt, sa imi cer scuze cand greșesc.

Imi spun eu mie deseori ca nu ar trebui sa-mi fie teama de ceea ce simt. Ca e in ordine sa-mi recunosc emoțiile si sa le fac cunoscute si celorlalți (celor care merita, ok, nu chiar tuturor). Nu e ușor, e o expunere care uneori ma rănește sau care nu are efectul pe care-l aștept, adică nu-l deschide neapărat pe cel din fata mea, dar e un lucru pe care simt ca trebuie sa-l fac ca sa-mi fie mie bine. Un eșec nu înseamnă altceva decât un eșec, nu reprezintă chiar sfârșitul lumii.

A durat destul de mult pana am observat ca, odată ce-mi recunosc si accept vulnerabilitățile, ele nu ma mai opresc din a face orice mi-am propus sa fac. Știu ca e greu sa te recunoști vulnerabil într-o lume in care declarațiile de putere sunt la ordinea zilei. Ne-am obișnuit sa purtam măști si de aceea comunicarea dintre noi e, de cele mai multe ori, viciata. Eu am realizat ca măștile devin periculoase atunci cand se prelungesc si ne fac sa ajungem in punctul in care nu mai stim ce vrem noi cu adevărat, care sunt lucrurile care ne fac pe noi sa vibram.

Este cert ca avem cu toții doruri si iluzii, convingeri si așteptări. Cu suficient de mult timp in urma am învățat ca introspecția ajuta chiar daca trebuie sa fii pregătit a descoperi lucruri despre tine care sa nu-ti placa deloc. Si sa fii dispus sa mergi mai departe, sa te construiești pe tine însuti bucata cu bucata, cu ce ai la îndemână, cu ce ti-a mai rămas din tine.

In definitiv, pentru mine este importanta cunoașterea de sine care înseamnă nu numai conștientizarea si acceptarea slăbiciunilor, dar si (re)cunoașterea punctelor forte. Eu sunt o sumă a tuturor experiențelor trăite, a învățăturilor primite, a exemplelor urmărite, a oamenilor trecuți prin viața mea.