Arta de a știi să taci câteodată

Obișnuiam să spun tot ce gândesc. Dacă ceva nu îmi convenea, dacă cineva imi spunea ceva cu care nu eram de acord, trebuia imediat să dau replica, să contrazic, să argumentez. Nu puteam să las lucrurile așa, nu puteam să tac. Fie că era vorba de banalități sau de lucruri importante, de persoane pe care le știam de mulți ani sau doar cunoștinte ocazionale, eu trebuia să spun tare atunci când nu eram de acord.

Pe urmă uneori îmi părea rău. La un moment dat mi-am dat seama că nu am decât de pierdut și că trebuie să învăț să mă abțin. Că îmi dădeam și eu seama că unele discuții erau inutile, că unele lucruri nu au nici o miză, că nu schimb nimic dacă arunc o replică tăioasă, că nu trebuie să le dau la toți peste nas. Cu toate astea, nu prea reușeam să mă abțin.

Până într-o zi în care am supărat pe cineva, dintr-o prostie. Se voia a fi una din replicile acelea amuzante, ușor ironice, spuse între prieteni. Doar că nu eram atât de prieteni încât să fie o tachinare ironică și vorbele mele au făcut rău.

“De ce nu mi-am ținut gura?” M-am tot gândit în zilele ce au urmat? Ce mi-o fi trebuit să spun tâmpenia aia?

În seara aceea am învățat o lecție despre puterea cuvintelor: că ele au putere atunci când le rostim. Că pot răni sau pot alina, că pot jigni sau pot aduce liniște. Dar mai ales am învățat că sunt cuvinte care este mai bine să rămână nerostite. Că între momentul în care gândul îmi țâșnește din minte și momentul în care limba rostește cuvântul, ar trebui să fac o pauză. O pauză în care să mă gândesc dacă las cuvântul să plece sau îl țin doar pentru mine.

M-a durut mult lipsa mea de tact și mi-am propus să fiu mai atentă la ce spun, cui îi spun, când îi spun.

A fost greu să îmi țin limba prima dată când cineva a spus ceva cu care nu eram de acord. Dar era o banalitate. Am zambit în schimb și am trecut mai departe. Și m-am simțit mai bine.

Cu timpul am învățat să mă abțin mai usor și chiar să număr uneori în gând și să mă gândesc de două ori înainte să dau o replică dură. Ce rost aveau toate banalitățile aruncate în stânga și în dreapta?

Poate că au fost momente când am părut fraieră, dar pe termen lung m-am simțit mai bine. Am câștigat liniște și un pic mai mult control.

Înainte iscam discuții în contradictoriu din orice. În seara aceea am învățat că uneori este o artă să știi când să taci sau când să lași o replică nerostită. Că și cuvintele nerostite au puterea lor. Dar doar dacă rămân nerostite.

Paradoxul vremurilor noastre

De vreo doua luni nu am mai apucat sa scriu chiar daca m-am gandit  in fiecare zi ca ar trebui sa o fac. Regret nespus ca nu mai am timp pentru mine, dar nu ma obliga nimeni sa fac ceea ce fac, o fac de buna voie. Treptat renuntam la a face ceea ce ne place pentru ca ne coplesesc celelalte activitati din viata noastra pe care am ajuns sa le facem mecanic. 

De foarte mult timp observ un singur lucru si anume tristetea care „bantuie” in jur.

Nu obisnuiesc sa retraiesc momente trecute, mi se pare desart si inutil. Dar in aceeasi masura, e drept, retraiesc senzatii. Par uitate si totusi uneori, revin la fel de puternice ca in clipa in care le-am simtit prima oara.

Viata e formata din trairi banale printre care se regasesc uneori semne ce ne arata ca am mai si trait cu adevarat cateodata. Intamplarile ale caror senzatii ni le reamintim sunt de fapt punctele de referinta ale zilelor ce vor urma. Un punct de maxim odata atins (prima tigara, primul sarut, primul cuvant soptit la ureche) nu este dacat o aruncare in banal a clipelor ce vor urma si o lupta continua pentru a depasi starea de letargie in care ne arunca cotidianul.

Intotdeauna vrem mai mult, intotdeauna vrem altceva. Si incercam in fiecare zi sa traim clipe ale caror senzatii ni le vom reaminti toata viata.

Traim cu dorinta ca momentele frumoase sa se repete si cu speranta ca vor fi depasite asteptarile noastre. De aceea suntem usor de dezarmat, e atat de simplu sa ne lasam coplesiti de asteptari neimplinite. Iar starea asta nu e doar a fiecaruia dintre noi. La asta se aduna senzatiile celui de alaturi, fie el partener, prieten sau vecin, suntem o suma a starilor celor din jur si asta e cea mai buna dovada ca nu suntem singuri pe lumea asta. Suntem tristi pentru ca traim intr-o lume trista, desi ma gandesc uneori ce fericiti am fi daca am trai intr-o lume fericita!

In unele dimineti regret ca nu m-am trezit printesa si in cele mai multe seri imi spun ca maine va fi mai bine si o sa ma apuc de ceva nou, cateodata chiar o fac, dar de multe ori nu...

"Ne enervăm prea tare,

Ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiți,

Citim prea puțin, ne uităm prea mult la televizor și

ne rugăm prea rar.

Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile."

Octavian Paler