duminică, 17 iulie 2016

Cu gândul departe

În timp înțelegem că amintirile nu mai dor atunci când ai lăsat trecutul la locul lui. Și, când ne întoarcem la el, câteodată ne este greu...după o vreme însă ajungem să răsfoim albumul aducerii-aminte, a trecut ceva vreme şi realizăm că ne face plăcere să rememorăm drumul pe care l-am bătut până atunci. Chiar dacă oamenii de care ne leagă amintirile nu mai fac parte din viața noastră, zâmbim totuși: ne-au ajutat la locul și timpul potrivit, după care au plecat. Și asta s-a întâmplat fiindcă așa era normal și firesc, deși realizăm asta cu întârziere. După o vreme, înțelegem că, dacă drumul ne-a fost greu, era din cauză că urcam. Iar acum, ajunși în vârf, ne dăm seama care a fost, de fapt, planul pe care cineva mai presus decât noi îl avea pentru noi, cu toate că ni s-a părut fără rost cândva. După un timp, ne dăm drumul și stăm singuri pe picioarele noastre. Și ne mirăm când observăm că nu mai avem nevoie să fim susținuți și că nu mai privim în jur după ajutor. Fiindcă abia atunci înțelegem că puterea de a trece peste toate vine de sus, și că o găsim deplin în sufletul nostru, nu în ceilalți. După o vreme, învățăm să iubim și să dăruim fără să așteptăm ceva, dar și fără să ne dăm cu totul. Învățăm să avem o măsură, învățăm să spunem ”Destul!” atunci când așa simțim și învățăm că dacă oamenii ne lasă singuri, paguba e a lor, fiindcă nu au putut să treacă de ceea ce este palpabil. Noi rămânem pe drumul nostru și, de data asta, privim orizontul cu încredere și speranță. Fiindcă știm cu certitudine că acolo ne așteaptă ceva bun și frumos, iar noi avem libertatea întreagă și sufletul destul de împăcat pentru a merge acolo unde ne dorim să ajungem.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu