Nu vă întrebaţi de ce am ajuns în situaţia asta pentru că nu vă pot da un răspuns. Nu ştiu cum am reuşit să trăiesc în ultima vreme fără să mai vreau nimic şi fără să mă mai gândesc la lucrurile frumoase pe care îmi plăcea să le fac, dar uite că mi s-a întâmplat. M-am săturat să răspund la întrebarea: ce faci azi: NIMIC.
Sunt momente în viaţă când se întâmplă pur şi simplu să n-ai chef de nimic. Fie că e vorba de vreo depresie, oboseală, plictiseală sau fără un motiv anume, n-ai chef să faci nimic. Primul instinct ar fi să nu faci nimic.. că dacă n-ai chef, n-ai chef. Numai că nu-ţi place starea asta şi parcă ai face ceva, dar nu ştii ce. Aşa că ne-am creat fiecare (sper) anumite ritualuri “dătătoare de chef”. Eu aştept să găsesc acest ritual şi să mă apuc a-l pune în practică...
Mă aştept să-mi înfrâng temerile în perioada următoare. Nu mă aştept să le fac să dispară. Mă aştept să nu mă inchid singură cu Zorra în colivii imaginare şi să nu mă iau la duel cu emoţiile şi cu o sensibilitate exacerbată a inimii. Mă aştept să pot trece mai uşor peste unele clipe în care simt că nu mai am chef de nimic şi imi vine pur şi simplu să stau ghemuită în pat şi să citesc toată ziulica lungă până când Zorra mă scoate aproape cu forţa afară. Mă aştept să am mai multă energie şi să pot zâmbi aşa cum o făceam cândva. Mă aştept să nu mă doară atât de mult despărţirile temporare şi să nu urăsc atât de tare trenurile. Mă aştept să evoluez şi să ies în curând din peisajul pe care acum trebuie să-l accept ca scară de dezvoltare. Mă aştept să am mai multa încredere în mine. Să învăţ să spun “la naiba cu toţi cei care se ascund în spatele măştilor şi nu-şi văd cioburile din chipuri”. Mă aştept să se schimbe monotonia şi să nu mai am aer dar să fiu fericită şi plină de culoare. Mă aştept să nu mai plâng, dar nici să-mi ţin lacrimile închise în piept. Mă aştept să existe timp…să existe mult timp şi să nu mai intru în panică ori de câte ori trec clipele fără să apuc să le gust cu adevărat. Mă aştept să mă îndrăgostesc de zilele de luni şi să nu mă mai agăţ cu atâta disperare de cele de weekend în care nu fac nimic. Mă aştept să pot şi să nu mă doară. Mă aştept să pot mai mult decât mă aştept şi să doară. Fără chef, fără energie, doar cu polen de iubire pe aripi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu