Cu drag, din spatele tastelor

Vreau, nu vreau, Da, sunt femeie. Sigur, nu am putut cere să am un sex anume. M-a aruncat ”Moș Gerilă” în sala de nașteri fără un gentleman agreement. Cred că a uitat să-mi lase și un manual de utilizare pentru figurinele cu care mă întâlnesc pe pământ. Așa că, timp de 42 de ani, am primit totul fix cum a venit la rând. Și a fost o coadă… Când speram că ajung în față, se rupea rândul și reașezarea era întotdeauna cu coate în coaste. Așa că mă retrăgeam încet până se reașezau oamenii și o luam de la capăt. De la capătul rândului. Stau bine cu văzutul mulțimii, de la spate. Din coada rândului. Asta m-a ajutat mult, ”spatele unui om spune mai mult decât fața”. La fel cum faptele unui om sunt mai vocale decât vorbele. Eh, acestea sunt… acolo… niște reguli însușite în viață. Reguli pe care oamenii – care au dat mereu din coate pentru a-și ocupa un loc mai în față – le consideră ”filozofii”. Probabil că asta înseamnă în anumite concepte curvă. Dacă însuși Napoleon spunea asta nu pot să-l contrazic. El e veșnic prin scrierile lui. Dar nu deținătorul adevărului absolut. Postura unei femei cu statut public este una predispusă tuturor analizelor. Și mai ales una expusă tuturor limbilor și nivelelor intelectuale sau de educație. În niciun caz eu nu scriu pentru femei care privesc femeia doar ca pe un veritabil inamic sexual. Una care în orice moment le poate fura jucăria sexuală, bărbatul. Sau cardul din portofel. Adică tot bărbatul. Ele pot citi doar frânturi din ce scriu eu.

Am fost o buna bucata de vreme femeie-jurnalist. Pentru asta nu am cerut dreptul cuiva. Mi-am ales singură direcția. Și mi-am făcut singură infrastructura. Ei, latura asta, mi-a măcinat ”dinții”. Presiunea care stă pe un om care simte greutatea tastelor sub degete este maximă. Mănâncă tot calciul din organism. Este meseria în care ai obligația să nu creezi imagini deformate, pentru că cel puțin o persoană ”se uită în gura ta, în creierul tău”. Orice derapaj poate aluneca într-o zonă periculoasă, ireversibilă și neargumentativă. Din postura asta ești analizat din toate unghiurile. Oamenii văd direct în tine, în interiorul tău. Această postură e delicată așadar. Dar agreabilă. Provocatoare și asumată. Asta înseamnă formare continuă. Investiție umană continuă și menținerea conștiinței cu picioarele în gheață. Aici, pe acest tărâm, ai posibilitatea să formezi o latură care se simte mult mai bine decât în alte meserii: lupta pentru adevăr. Sacrificiul adus altarului adevărului. Nu-ți poți permite să minți. Nu, exclus să minți deliberat sau, mai mult, conștient. Nu poți permite cultivarea minciunii. E acel păcat pentru care nu există canon. E păcatul care se traduce prin crimă emoțională. Și pentru asta ești condamnat la cea mai afurisită pedeapsă: închisoare cu executare în propria viață.

Este cert faptul că fiind femeie nu mi-a fost nici plus, nici minus. M-am hrănit cu tot ce mi-a servit ospătarul public. Adică acei oamenii care au ținut neaparat să gătească pentru mine. Să vorbească despre mine. Să mă picteze. Sunt onorată că și-au făcut timp să învețe câte o rețetă nouă, una dedicată mie. Am gustat din fiecare rețetă atât cât mi-a permis ficatul. Uneori aveau prea multe grăsimi pentru a fi servite unui singur om. Au crescut porcii cu multe îngrășăminte chimice. Niciodată nu au apucat să taie porcii că au crăpat singuri. Și nu am intervenit în acest proces. Pentru că aș putea distruge un mit. Mitul bucătarului care gătește fără să se spele pe mâini. Sau se spală în mocirla propriei vieți și apoi se șterge pe fața celui care nu-i deschide poarta să evadeze.Sper că voi rămâne în spatele tastelor o bucată de vreme. Cât o fi. Și voi scrie cât mai mult ca să nu am regrete la momentul în care îmi va fura EA tastatura vieții. Scriu eu, nu altcineva în locul meu. Gândesc eu, nu altcineva în locul meu. Sunt eu, așa femeie cum sunt. Și voi spune întotdeauna NU atunci când acest NU nu are nicio urmă vagă de DA. Și asta, pentru că eu am absolvit școala la timpul ei. Iar ȘCOALA VIEȚII m-a ținut întotdeauna în banca întâi. Nu am putut lipsi și nici nu am putut trimite pe cineva în locul meu la examene. Nu mai sunt femeia jurnalist decât la mine în suflet, dar întotdeauna voi scrie.

Dar mai presus de toate, sunt un OM. Un OM care își asumă tot ce face. Un om care nu se ascunde în spatele tastelor. Da, sunt femeia din spatele tastelor. 

Da, sunt femeia-om care nu se va lăsa calcată în picioare de nimeni.

O luptă aprigă

Momentul gloriei – acea clipă pe care o aştepţi de zor – nu este atunci când stai victorios cu trofeul în mână. Nu. Momentul gloriei este atunci când decizi că vei merge mai departe, indiferent de starea pe care o ai. Momentul gloriei este atunci când te ridici şi continui lupta, deşi ai fost doborât şi eşti la pământ. Aceea este victoria.

Cea mai importantă luptă pe care o duci nu este cu cei care concurează cu tine. Nu este cu cei care încearcă să te oprească. Cea mai importantă luptă pe care o duci este cu tine însuţi. Lupta o duci atunci când decizi să acţionezi, deşi ţi-e teamă. O duci atunci când alegi să continui, deşi nu întrezăreşti perspective de reuşită. Lupta cea mai aprigă o porţi cu tine, când trebuie să alegi între confortul pe care îl ai deja şi priveliştea înfricoşătoare a succesului.

Iar succesul este atunci când alegi să faci încă un pas, în ciuda perspectivei descurajante. Este atunci când alegi să crezi în visul tău, chiar dacă nu mai crezi în tine. Este când ştii că nu mai există cale de întoarcere şi singura opţiune este să mergi mai departe.

Tu eşti singurul care te ţine în loc. În momentul în care alegi să-ţi înfrângi monştrii vei vedea că succesul nu este aşa departe. În momentul în care îţi ridici capul sus şi alegi să mai încerci o dată, vei zări priveliştea mult aşteptată.

Nu renunţa. Lupta e mult mai uşoară decât crezi. Odată ce te vei birui pe tine însuţi, tot ce a fost dificil va lua sfârşit şi calea ţi se va aşterne la picioare. Trofeul va fi doar simbolic. Adevărata lupta va fi fost câştigată cu mult înainte. Pentru că adevărata luptă o porţi în tine.

Magia trăirilor

 

Se spune că, orice poveste are un început și un final. Că este a mea, a ta, a tuturor este în egală măsură valabilă și deschisă aprecierilor. O poveste ce ascunde trăiri diverse, din care alegem să ne amintim ceea ce este frumos.

Chiar dacă pare absurd, uneori și întâmplările cu finalitate nu tocmai favorabilă aduc ritm vieții. Te impulsionează să mergi mai departe, să cauți un nou scenariu pentru existența ta. Ești asemeni unui pictor ce alege din paleta de culori necesarul pentru a crea ceva de valoare.Vreau să cred că fiecare dintre noi are o astfel de viață, inegalabilă ca și ansamblu.

Multe cuvinte irosite pe baza întregului drum vital, ce au ca și final concret doar acțiunile pe care le-am realizat și care au contat cu adevărat. Mai mult decât atât sentimentul de irosire are o conotație pozitivă. Ai investit timp întro lume a ta, ce se dovedește a fi plăcută tuturor, chiar și cu micile imperfecțiuni și dezamăgiri.

Intotdeauna am fost de părere că, trebuie să ne trăim viața după cum o înțelegem și să o valorificăm întotdeauna pentru că orice poveste va fi apreciată, mai devreme sau mai târziu și nu se merită să uităm de noi doar pentru că un anumit lucru nu a avut reciprocitate, cândva, undeva.

Tu ești regizorul, actorul, scenaristul!

Crescând, am realizat multe lucruri în legătură cu oamenii, în legătură cu prietenii, în legătură cu viața în general. Am întâlnit oameni care stau și vorbesc cu tine doar când au nevoie de ceva, am întâlnit multe persoane pe care le credeam speciale, care mai târziu s-au dovedit a fii copii perfecte ale prostiei, am dat de oameni care credeam că o să rămână mereu lângă mine…doar credeam. Deși nu am o vârstă înaintată, cum spun alții, am întâlnit multe persoane și povești pentru a-mi putea da seama de ce am nevoie în viață și ce a trebuit să las in urmă. Oricum, amintirile rămân…Dar ce trebuie trăit, este prezentul.

Am început să mă îndepărtez de așa zișii prieteni. Prieten nu îți este cel care te caută doar când are vreo problemă sau care te sună să îți povestească ce ii spune „x” sau „y”. Dacă o persoană îți spune problemele altor oameni și ceea ce discută cu ele, crede-mă că vorbește și de ale tale. Mereu am urât oamenii ăștia. Renunță la oamenii de genu’ ! Evită-i și fugi de ei mâncând pământul!

Am învățat să îmi iau singură deciziile! Nu mai întreba pe nimeni. Nu ai nevoie de aprobarea nimănui pentru a face ce îți place! Sunt multe persoane care îți vor spune exact opusul pentru a nu reuși ceea ce îți propui. Lasă-te condus mereu de inimă si instincte. Filmul este al tău. Tu ești regizorul, actorul, scenaristul! Ai grijă de tine,ai grijă de aspectul tău! Ai grijă de oamenii în preajma cărora stai!

De cele mai multe ori planificăm totul. Planificăm și când vrem sa ne uităm la un film… NU! Lasă totul să vină de la sine. Fii spontan! Fă ce simți în momentul ăsta! Cele mai frumoase lucruri se întâmplă când te aștepti mai puțin, când vin neprogramate! Spune”te iubesc” când se așteaptă mai puțin, râzi ca un nebun când ar trebui sa fii supărat…:)) știu că sună nebunesc, dar e tare sentimentul (deși cine e lângă tine va crede clar că ești plecat de acasă , dar cui ii pasă?), rupe o floare de pe stradă și dăruiește-o cuiva. Cu siguranță vei aduce un zâmbet pe fața cuiva.


Eu iubesc spontaneitatea. Nu pot controla tot și asta îmi place!

Flexibilitate in gandire

Asteptarile ne otravesc sufletul mai mult ca orice altceva. Ne aduc numai frustrare, nemultumire, neimplinire, nefericire si ne distrug viata si relatiile cu ceilalti. Din pacate asta ni se intampla tututror, pentru ca asteptarile sunt idei limitative venite la pachet cu perceptia asupra realitatii si cu mentalitatea si se infiltreaza in mintea noastra fara sa ne dam seama. Impulsul firesc este sa ne asteptam ca ceilalti sa… – orice tine de felul in care vedem noi lucrurile. In general ma astept ca altii sa gandeasca, sa vorbeasca si sa actioneze in felul in care as face-o eu, sau chiar mai bine. Cat timp ai asteptari de la altii, vei fi nefericit.
Cei mai multi oameni in acest moment deja se revolta: „Dar mi se pare normal sa am anumite asteptari”. Iar eu spun atat: cum te simti cand altii au asteptari de la tine? Cum te simti sub presiunea asteptarilor parintilor, partenerului de viata, societatii atunci cand tu simti sa faci altfel? Cand simti sa traiesti cum iti place tie, dupa propriile reguli? Daca nu ai curajul sa recunosti, iti spun eu: simti ca e nedrept, ca nu e normal ca tu sa-ti traiesti viata dupa principiile, conceptiile, standardele sau regulile altcuiva decat ale tale. Si ai mare dreptate. Nu poti sa-ti bazezi viata pe asteptarile altora. Atunci ti se pare normal si sanatos ca tu sa ai asteptari de la copiii tai, de la partenerul de viata, de la parinti, colegi, colaboratori, etc.? De ce ar trebui cineva sa-si traiasca viata asa cum crezi tu ca e bine si nu cum crede el ca e bine? Fiecare stie cel mai bine ce trebuie sa faca cu viata lui.

De fapt, nu ti se pare „normal sa ai anumite asteptari”. Ai fost invatat ca e normal, sau copiezi modelul in care ai fost crescut. Daca parintii tai se asteptau sa urmezi aceeasi cariera ca si ei, poate ca la randul tau te astepti ca propriul tau copil sa urmeze aceeasi cariera ca si tine. Iar asta inseamna ca ii ingradesti libertatea copilului tau. Tu nu te-ai nascut sa faci pe plac nimanui. Dar in acelasi fel, nici copilul tau nu s-a nascut sa-ti faca pe plac tie, bunicilor lui sau altcuiva.

Asteptarile parintilor de la copii.
Nu aducem pe lume copii pentru noi, ci pentru ei. Copilul nu este dator parintelui pentru faptul ca l-a nascut si crescut, pentru ca aceasta este datoria morala si legala a parintelui: sa-i asigure cele necesare dezvoltarii copilului. Iar parintele ii poarta de grija copilului din dragoste, nu „ca sa aiba un sprijin la batranete” din partea copilului (ceea ce ar fi un gand egoist). Copilul/tanarul nu trebuie sa se comporte conform (eventualelor) asteptari ale parintilor, ci conform cu felul in care simte el sa-si traiasca viata. Sigur ca vorbim despre adolescenta si mai tarziu, in prima tinerete.

Si sa nu confundam asteptarile parintilor de la copii cu incercarea de a le impune o disciplina. Disciplina este binevenita de la cele mai mici varste si trebuie ca parintii sa-si invete copiii sa fie disciplinati (sa-si adune singuri jucariile, sa nu murdareasca peretii, sa se spele pe dinti, etc.). Insa parintii nu trebuie sa aiba asteptari egoiste de la copiii lor, cum ar fi aceea de a nu le strica imaginea in cercul de cunostinte prin lipsa de obedienta, sau prin lipsa de rezultate maxime la scoala. Exista o diferenta intre a-ti invata copiii sa obtina rezultate maxime pentru ei insisi, pentru a-si asigura un loc fruntas in clasa si a avea asteptari egoiste de la ei – sa fie primii in clasa pentru imaginea ta sociala. Varianta a doua este nesanatoasa. A fi un parinte bun inseamna sa nu ai asteptari de la copilul tau si sa-l lasi sa se dezvolte liber in ritmul lui si in directia pe care i-o dicteaza instinctul. Ca parinte, trebuie doar sa-l ghidezi si sa-l inveti sa discearna intre bine si rau cat mai devreme, sa ia decizii responsabil, fara sa ii impui nimic.

Asteptarile copiilor de la parinti.
In copilarie nu avem alte modele decat cel al parintilor, pe care ii zeificam si credem ca detin adevarul absolut. La maturitate (25-30 de ani) vedem lucrurile mai aproape de adevar, ne dam seama si de greselile pe care le-au facut parintii in educatia noastra si avem tendinta sa-i invinovatim pentru ce au gresit (desi nimeni nu este perfect si face greseli neintentionate). Unii tineri au asteptari ca parintii sa le ofere mai multe bunuri materiale, posibilitatea sa invete la scoli mai scumpe, sa fie capabili sa-i indrume prin jungla unor vremuri in schimbare, radical diferite de cele in care au trait ei. Gresit. Parintii trebuie sa le ofere copiilor protectie, adapost, hrana, educatie de baza si un mediu sanatos si propice in care sa se dezvolte, sa-i invete sa traiasca responsabil si cum sa ia decizii; nu bunuri materiale pe care nu si le permit. Sunt norocosi copiii ai caror parinti reusesc sa intrevada oportunitatile si directiile bune de dezvoltare din perioada de maturizare a copiilor lor, dar asta nu se intampla in multe cazuri, pentru ca vremurile se schimba rapid.

Asteptarile de la partenerul de cuplu.
Acestea sunt o mare sursa de tensiune in cuplu. Nimanui nu ii place ca partenerul de viata sa aiba asteptari de la el/ea, dar toti le avem. Nu imi place ca partenerul meu sa aiba asteptari de la mine, dar eu am asteptari de la el si sufar de cate ori el se comporta altfel decat ma asteptam. Asteptarile de la partenerul de viata vin din nevoi de compensare sau de vindecare. Este greseala mea sa intru intr-o relatie pentru a-mi satisface aceste nevoi cand ar trebui sa intru intr-o relatie ca sa ofer iubire pentru ceea ce este partenerul, nu pentru felul in care imi satisface asteptarile (adica nevoile). Este problema mea ca ma simt incomplet si caut implinire in alti oameni in loc s-o caut in interiorul meu. Partenerul nu e responsabil sa-mi satisfaca mie asteptarile, ci sa traiasca alaturi de mine, sa ne tinem companie. Cand esti nemultumit ca partenerul nu se comporta conform asteptarilor tale, cel care trebuie sa se schimbe esti tu.

Asteptarile de la colegi sau colaboratori.
In mod similar, cei cu care lucram nu trebuie sa ne ghiceasca gandurile si cu atat mai putin sa se comporte cum ne asteptam noi. Fiecare intelege in felul lui procesele, chiar daca sunt comune cu ale mele, si le pune in practica prin metodele proprii, care pot fi la fel de bune ca ale mele. Trebuie sa invatam sa folosim unicitatea fiecaruia, felul lui de actiune si sa facem echipe bazate pe complementaritate. Oamenii vin din medii diferite, au moduri de gandire diferite si diversitatea poate fi constructiva in lipsa asteptarilor si in prezenta acceptarii, cooperarii in scop comun si valorificarii plusurilor.

Asteptarile de la societate.
In acest caz, totul este amplificat la scara si mai mare, avem si mai multa diversitate de perceptii, rationamente, moduri de a actiona, plus mentalitati ale unor grupuri sociale. Asteptarile de la societate sunt nejustificate (traiesc intr-o societate care are mentalitati depasite, in care oamenii nu se ajuta reciproc, etc.). Putem avea tot atatea nemultumiri, cate asteptari inutile. Societatea este formata din oameni; si eu formez societatea si trebuie sa fiu schimbarea pe care vreau s-o vad in lume. Pot eventual forma o comunitate care imi impartaseste viziunea si cu care sa creez ceva in loc sa astept ca societatea sa fie sau sa faca ceva.

Asteptarile de la ceilalti sunt asteptarile pe care le am de la mine, constientizate sau nu, dar pe care nu am reusit sa le indeplinesc. Asteptarile sunt proiectiile mele asupra celuilalt si de multe ori sunt mai mult decat am facut eu insumi.

Asteptarile mele la altii sunt in functie de cum vad eu lucrurile si nu au de a face neaparat cu realitatea lor si nici cu realitatea obiectiva. Filmul lor despre cum sa-si traiasca viata poate fi total diferit de filmul in care ii vad eu. Atunci voi trai o dezamagire, poate chiar o drama. Celalalt nu a facut ceea ce ma asteptam, ce credeam ca va face. Cu cat mai mare este diferenta dintre asteptarile mele si actiunile oamenilor, cu atat mai mult acele asteptari ma vor intrista, dezamagi, imi vor otravi sufletul. Resentimentele pe care le simtim in astfel de momente ne pot imbolnavi din cauza stresului si amaraciunii. Iar asta este pierderea noastra. Cat de dese sunt aceste evenimente? Ele se intampla zilnic si ne deterioreaza calitatea vietii.

Alternativa este sa nu avem asteptari. Pur si simplu. Sa luam lucrurile asa cum vin, sa acceptam realitatea si deciziile celorlalti. Iar ceea ce ne ajuta este in primul rand intelegerea faptului ca daca mie nu mi se pare normal ca altii sa aiba asteptari de la mine, ci sa-mi traiesc viata in termenii mei, atunci nu este normal nici ca eu sa am asteptari de la altii. Menirea omului in lume nu este sa multumeasca pe altcineva, nici macar pe parinti, partener de viata, colaboratori. Iar in al doilea rand ne ajuta corectitudinea si respectul fata de ceilalti oameni: ei au dreptul sa traiasca liberi viata asa cum simt, fara ca altcineva sa intervina sau sa-i influenteze.
Cum sa renuntam la asteptarile pe care le avem de la altii

Avem nevoie de mai multa atentie ca sa detectam asteptarile pe care le avem de la ceilalti. Trebuie sa fim atenti la ce ganduri avem legate de alti oameni si sa detectam asteptarile pe care le avem de la fiecare dintre ei. Cu exercitiu, in timp vom depista gandul inainte de a crea emotia negativa. Apoi ne trebuie vointa sa eliminam asteptarile, flexibilitate in gandire ca sa intelegem ca e gresit sa ai asteptari, acceptarea realitatii si a dreptului celuilalt de a trai dupa propriile lui reguli, impacarea cu faptul ca exista lucruri asupra carora nu avem control si nu depind de noi.

Vârsta să fie oare?

Cel mai comun obstacol de care se împiedică oamenii este vârsta. De fapt, aș adăuga că e cea mai comună scuză.

Când ești mic, ești prea mic, când ești adolescent, e prea târziu pentru balet si prea devreme pentru muncă. Când ești major ești prea mic să fii luat în serios și prea mare pentru sport de performanță. Când termini facultatea e prea devreme să lucrezi că nu ai experiență și prea târziu să te gândești să-ți schimbi cariera (care carieră?). Apoi timpul trece și te obișnuiești să-ți scoți salariul la finalul lunii, dintr-o firmă care te scârbește, însă e prea greu să-ți dai demisia și prea târziu să alegi să faci altceva.

Când ai o idee bună pe la patru zeci și ceva de ani, e prea devreme să o iei în serios și prea târziu să o pui în practică. Pe scurt, niciodată nu e timpul potrivit.

Îți sună cunoscut? Tinerii spun că nu au experiență, dar nimeni nu le permite să și-o formeze. Cei trecuți de prima tinerețe, susțin că e prea târziu să mai facă altceva și vin cu expresii de genul “Ție ți-e ușor maică, ești tânăr” (deși tânărul spune că e greu că e prea mic), “Ce să mai fac acum? Schimbarea se face mai greu după o viață.” (care viață?)

De fapt, nu e vorba de vârstă. Niciodată nu a fost. E vorba despre educație, convingeri și încrederea pe care o ai în tine și-n visurile tale.

Am văzut copii care au avut o idee genială și au pus-o în aplicare și am văzut oameni trecuți de 60 de ani, care și-au schimbat viața, fără să se gândească la anii rămași ca la o pedeapsă sau mai rău…ca la o resemnare.

Societatea te-a învățat că până la o anumită vârstă ești cu capul în nori și ești prea mic (creierul tău poate a recepționat asta ca fiind și nesemnificativ), apoi ești dator să-ți faci casă, familie și să îmbătrânești, așteptând pensia (care/ce pensie?) De aceea ne legăm de cifrele din buletin.

Când am terminat liceul, frica mea cea mai mare era că eram prea mică pentru a lucra în presă (și fără experiență). Aveam pasiune și entuziasm. Atât. Apoi am avut impresia că sunt prea mare să-mi schimb brusc drumul călduț și să fac ce iubesc cu adevărat. Și totuși, prea mică pentru a profesa în domeniul iubit. Dar știi de ce am continuat să fac ce mi-am dorit și am reușit, în oricare dintre cazuri? Nu dădeam doi bani pe vârsta mea, însă pariam tot pe mine.

M-am gândit la punctele mele forte și le-am vândut angajatorilor, care îmi spuneau că la vârsta mea gândesc matur. M-am folosit de faptul că eram copilă pentru a acumula cunoștințe și a le folosi apoi.

Contează prea puțin vârsta și extraordinar de mult atitudinea cu care o afișezi. Am văzut oameni de 20 de ani care spuneau că e prea târziu și oameni de 80 pentru care era prea devreme.

În loc să te ascunzi după buletin, fii mândru de vârsta ta și schimbă-ți perspectiva din care privești lucrurile.

Bucură-te de asta și fii mândru de ceea ce cunoști deja. Învață lucruri noi și prezintă-te cu încredere în fața oamenilor. Vorbește despre pasiunea ta și cu spatele drept, zâmbește oportunităților.

Nu angajatorii sunt de vină pentru lipsa ta de experiență, ci atitudinea ta care vinde rușine și convingeri limitative. Nu oamenii care nu-ți finanțează afacerea sunt vinovați, ci perspectiva îngustă ce o ai despre tine însuți. Când vei schimba lucrurile în interior, exteriorul va fi altul.

Construiește-ți încrederea în tine și visurile tale și atunci nicio vârstă nu va fi prea mică sau prea mare pentru a face ce-ți dorești. Pentru încrederea asta, recomand să eviți oamenii mărunți, care încearcă să îți spună că e prea târziu, să te grăbești, sau poate e prea devreme sau ești tu prea nebun.

Dacă visul tău va fi construit pe o fundație de încredere, oamenii care vor rezona cu tine vor apărea și ușile se vor deschide. E vorba doar de perspectiva din care alegi să privești lucrurile.

Poți să te gândești că ești prea tânăr, fără experiență și mic, deci ai timp să bagi un joc și-o bere, apoi să aștepți…SAU poți să te gândești că acum e timpul potrivit și să te concentrezi pe ceea ce știi, ai și poți deja.

Contează tot atitudinea ta. Te poți gândi că nu mai ai timp și e prea târziu sau prea greu să schimbi ceva, SAU să îți valorifici cunoștințele și experiența acumulată în toți anii și să te concentrezi pe punctele tale forte.

Nu angajatorii sunt de vină că nu îți găsești de lucru, ci atitudinea cu care te prezinți la interviu.

Nu investitorii sunt vinovați că tu nu ai încă afacerea pe care ți-o dorești, ci viziunea și încrederea ta.

Prezintă-te cu spatele drept și zâmbetul pe buze, vinde-ți abilitățile și cineva îți va spune: “Bun venit în lumea celor de succes!”

Cunosc oameni care la peste 40 de ani, și-au luat viața în mâini cu responsabilitate și au creat un imperiu. Cunosc un om la 80 de ani, care acum a învățat surf, ski, și-a construit propria afacere și te molipsește cu optimism și voie bună. Nu sunt excepții, sunt oamenii care au înțeles că nu contează vârsta, ci ATITUDINEA pe care o ai referitor la ea și…din ce perspectivă privești lucrurile.

Îți vinzi lipsa de experiență, minusurile, neîncrederea, disperarea? Asta primești înapoi, multiplicat.

Îți vinzi punctele tari, încrederea, pasiunea? Primești o viață.

Viața îți va dărui înapoi doar ceea ce îi oferi tu ca energie. În fond, tot ce ai nevoie pentru a începe este pasiune, încredere și disciplină. Restul se învață și se construiesc.

E vorba de ce alegi tu să faci într-o anumită perioadă din viața ta. Ce alegi tu să faci în această zi? Cum privești tu lucrurile? Care e perspectiva din care începi să construiești ceva?

Lasă oamenii care te grăbesc (sau se folosesc de vârsta ta ca să te critice) deoparte. Nu-i lua în serios. Au propriile lor frustrări și atât. Alege pentru tine, căci tu îți trăiești vârsta și viața. Cultivă-ți încrederea, uitându-te la punctele tale forte și ce ai realizat până acum. Poartă-ți cu mândrie propria cifră în piept, dar ține minte că nu ea te definește. Uită de gândurile care te otrăvesc și tu alege o perspectivă care să-ți dea aripi. Poți! Se poate!

Undeva la mijloc

 Mare parte dintre noi speram sa-i schimbam pe cei din jur. Credem ca se poate. Ca, daca le explicam ce ar putea face mai bine sau ce au gresit, isi vor schimba comportamentul. Ca vor fi mai buni, asa cum credem noi ca e mai bine!

Nu ne iese din prima. Si nu renuntam cand nu ne asculta. Din contra, ne incapatanam sa credem ca vom reusi si ca, intr-un final, se vor schimba. Si incercam alte tactici. Asa se intampla. Fie ca este vorba de planul personal sau de cel profesional, vad din ce in ce mai mult in jur o mare inclestare in a incerca sa-i schimbam pe ceilalti.

Si, chiar daca de multe ori se vede o evolutie, pentru ca experienta si varsta determina oamenii sa se comporte mai bine, realitatea arata ca cei mai multi oameni nu se schimba. Cel putin nu asa cum se astepta cei care vor sa-i schimbe.

De ce nu se schimba oamenii?

Unii, pentru ca nu vor. Ce-si doresc altii nu este valabil cu ce-si doresc ei.
Pentru ca schimbarea nu este cautata de cei pe care vrem sa-i schimbam.
Pentru ca multi oameni nu pot sa se schimbe.
Pentru ca nu le pasa.
Pentru ca le este bine asa cum sunt.

Si motivele pot continua. Cu toate astea insa, lumea se imparte in continuare in oamenii care fac ce vor si cei care vor sa-i determine pe altii sa se schimbe.

Cine castiga? Fiecare percepe diferit daca si ce a castigat. Cei care fac ce vor nu regreta ca n-au incercat. Cei care asteapta ca ceilalti sa-si schimbe comportamentul devin frustrati cand interlocutorul nu face nicio schimbare. Nici cei care nu renunta la ce-si doresc si nu acorda atentie celor din jur nu poti spune ca sunt mai castigati. De multe ori pierd neacordand atentie celor din jur.

Nu e usor sa spui asadar cine castiga, dar cu siguranta nu merita sa-ti consumi ani buni din viata incercand sa-i schimbi pe cei din jur.

Si, pentru ca am ajuns in momentul in care cred in concluzii, a mea este urmatoarea: oamenii se schimba, dar nu cum vrem noi, astfel ajungem sa convietuim undeva la mijloc!